Recviem pentru E.S.T.

Autorii unor romane de care îţi pare că nu te mai poţi despărţi îşi ucid de regulă personajele. Sau, şi mai zguduitor, ucid ceea ce le-a creat cel mai drag şi existenţial salvator personajelor principale. O lovitura „tehnică” prin ricoşeu, cumplită şi devastatoare. Autorii imită gestul creatorului suprem care îşi ucide cea mai dragă creaţie, personajele sale preferate, oamenii. Cu cât personajul este mai de nepreţuit cu atât mai definitiv pare el supus inevitabilei dispariţii care îi lasă pe cei care şi l-au apropiat, într-o sfâşietoare perplexitate. Cei buni = cei dragi, cei care pleacă „înainte de vreme” şi a căror absenţă devine o rană imposibil de vindecat. Aşa se întâmplă bunăoară în ultimele romane franţuzeşti pe care le-am citit, la Andrei Makine sau Michel Houellebecq. Aşa s-a întâmplat şi în tărâmul creat de zeul Jazz-ului când unul dintre cei mai valoroşi şi inovatori pianişti, suedezul Esbjörn Svensson s-a aşternut în somn pe fundul unui fiord împlinind un scenariu care să se încheie sub semnul regretelor şi a unei suferinţe devenită, pentru unii dintre noi, personală.
Am văzut Esbjörn Svensson Trio în concert pe Scena Teatrului Naţional din Timişoara cu doar câteva luni înainte de moartea pianistului. Să spun că am trăit concertul ca pe o mare revelaţie ? De-ar fi să mă joc cu superlativele cred că aş epuiza cea mai mare parte dintre ele şi ştiu că n-o pot face (cenzurat de conştiinţă în dialog cu subiectivismul) pentru că aş ajunge în situaţia de a nu mai putea continua să mă refer la nimeni altcineva. Dar aşa este dat ca scenariul să se continue, cu alte personaje şi alte scene de rămas bun unde pasul melodic elegiac în ritmul unui vals brodat cu şoapte stranii dintr-o lume abia bântuită, ne duce mai departe cât îi va fi dat să o facă (Still). Poate că pentru fiecare trupă de jazz care intră în zona superlativelor trebuie reinventat un set aparte. Sau poate că însuşi faptul că îmi vin în minte şi atunci când îmi vin în minte simt un fel de nod în gât, o emoţie şi un tremur care elimină din jur orice altă dorinţă de a asculta altceva pe moment, îmi doresc să ascult deodată, concentrat într-o secundă într-un atotcuprinzător absolut al concentrării tot ce a cântat Esbjörn Svensson până la scufundarea sa în absolut. Poate că acest frison de “lăcomie” este o reacţie la sentimentul că timpul îmi scapă printre degete şi că savoarea momentului s-ar putea sfârşi în orice clipă şi că aş dori să “înghit pe nemestecate” toate piesele şi toate albumele şi să absorb din numele pieselor şi din numele albumelor ceea ce se ascunde înăuntrul înţelesului lor. Şi uite ca prilej Riminiscence of a soul – o piesă care sintetizează experienţa muzicală, o adevărată fuziune progresivă între jazzul clasic şi drum 'n' bass, elemente electronice simple, prin care răzbate pulsul vital şi anticipator al unui crescendo susţinut de tehnici sensibile şi vigoarea drum 'n' bassului; ritmuri de pop, rock şi funky, prin care răzbate pulsul vital şi anticipator al unui crescendo într-o finalizare de amploare. Sau apocalipticul Premonition Earth de pe albumul Leucocyte sau cavalcada pianului în finalul concertului de adio. Live Jazz în memoriam Esbjörn Svensson. Un dans uzurpator pentru o moarte care vrea să ia totul. Un dans al instrumentelor insuflate de spiritul trăitor al lui Esbjörn Svensson şi ropotele de aplauze care opresc timpul lăsând loc unui somn liniştit sub umbra mării eterne, învăluit de ceea ce a ştiut să dăruiască lumii şi care se reflectă acum asupra sa ca un absolut al dăruirii eterne. Suflul celor rămaşi în sunetul tânguitor al trompetei electrice, un blues care ne va purta întotdeauna când ne amintim de “cele bune şi frumoase de altădată” ca de o tinereţe mai mult sau mai puţin îndepărtată din care au rămas doar razele de soare.
Ieri am ascultat din nou Viaticum şi astăzi am ascultat Tuesday Wonderland, albume de o coloratură şi intensitate perfect topite în setea mea de modest ascultător, această “mixtură eclectică de clasic, jazz melodic şi electronică cuplate cu elemente de rock energetic” şi printre fărâmiţările şi breşele activităţilor de tot felul, în asfinţit, târziu, am avut senzaţia de altădată, când se părea că aşteptam veşti şi se părea că ele veneau din tot mai mare distanţă şi se părea că puteam anticipa frânturi din viitoarele concerte la care timpul mă va îngădui, suprapuse peste pelicula concertelor care mi-au rămas definitiv în apropiere. Şi nu mai ştiu dacă senzaţia aparţine realităţii sau unei alchimii de muzică, imagini care se filtrează în culori, frânturi de propoziţii, gesturi, tăceri. Şi atunci nimic nu mai este realitate ci vine dintr-o lume paralelă, în care trăieşte fascinaţia de a o înţelege şi simţi pe prima. De ce simţim cum simţim ? Şi de ce se întâmplă asta altfel ca de obicei când cineva a plecat pentru totdeauna? Răspunsul poate fi descoperit în Elevation of Love sau Believe, Beleft, Below de pe albumul Seven Days of Falling. Unul, dintre răspunsuri.