Pasajul dintre cuvinte - Oregon

Într-un fragment de pseudojurnal i-am scris domnişoarei Elvira: Mi-am terminat ziua de lucru şi până mâine pot trândăvi aşa încât, ştiind că te apropii de computer doar seara târziu voi încerca să revin după ora 22. Poate, de data asta, am noroc.
Mâine revin la birou probabil după ora 10,30 şi la fel de probabil voi sta până seara târziu când e momentul să fotografiez din interior, prin cadrul ferestrei fragmentul de stradă în lumina gălbui obscură a luminatoarelor, cu arborii şi vegetaţia care acoperă parţial clădirea de pe celălalt mal al Begăi, ştii tu cum e cu lumea în care ne învârtim, e de speriat ce ofertă de a ne înghiţii cu totul chiar şi în weekend. Dar mâine, având prilejul de a fi mai ferit de zumzetul activităţi din biroul vecin, pot asculta din nou o trupă care m-a fascinat întotdeauna. În timp ce chinui tastatura calculatorului alunecând prin diverse pagini parţial finalizate, sorb câte o înghiţitură din cana de cafea, privesc pe fereastră, mă pregătesc să primesc prieteni şi în mod sigur o iau mai moale, deşi parcă tocmai de-asta mi-e frică...
Apoi, dacă mă satur de trândăveala zilei de duminică, mi-am propus solemn să trag o raită cu maşina prin împrejurimi, indiferent de vreme, să ascult Oregon (în maşină sună teribil) şi să rulez pe drumuri lăturalnice, încet, privind peisajul ca pe un element secundar al acestui fel de film privat, un fundal vizual care să dea o intensitate complexă muzicii, fuziunea dintre viaţa anonimă a acestui happening, derulată pe suprafaţa unui timp aleatoriu.

Şi iată cum se înfiripă un jurnal (niciodată n-am reuşit să fiu consecvent într-o astfel de încercare) cu ajutorul unui "interlocutor" care să mă incite la comunicare, deşi acest "partener de dialog" pare mai degrabă să bifeze prin retur mesajele mele şi pare, din profilul întrezărit de-a lungul timpului, o fantomă complexantă, ironică şi dezarmantă.
Astăzi am ascultat din nou Oregon şi mi i-am amintit în concert la Timişoara, într-o sală cu acustică de mare clasă (aşa afirmau muzicienii care concertau acolo) şi apoi mi i-am amintit la clubul The Note, cu simplitate vorbind cu unii dintre noi, desenând note pe şerveţele, sorbind liniştit dintr-un pahar, atenţi şi interesaţi de conversaţie. Nici o urmă de aroganţă ori “glazură sociala” folosită de vedete şi îndeosebi de mărunţii “oameni mari”, parveniţii lumii afacerilor, cucoanele în jurul cărora se învârte lumea şi a condescendenţilor marsupieni politici.
Impresiile de atunci, secvenţele care se amestecă într-un carusel de clişee suprapuse, comentariul curat al pianului, uşoarele sale repetiţii, aerul care le cuprinde şi apoi chitara acustică şi tuşele groase ale basului şi intervenţiile prelungite ale suflătorului şi dansul mâinilor pe suprafaţa percuţiei care susţine cumva discret un ritm pe care apoi îl abandonează pentru o nouă porţie de aer unde pătrunde ca o lumină care se leagănă fluid, sunetul oboiului. Silence of a candle- o piesă de referinţă.
Rememorând şi ierarhizând în timpii mei de sensibilitate găsesc concertul Oregon ca cea mai profundă experienţă de sală pe care am trăit-o. Am fost fascinat de firescul în care chitaristul Ralph Towner, suflătorul Paul McCandless şi basistul Glen Moore pasau sunetul, îl modelau şi îl reţineau câteva momente pentru a-l trimite apoi în spaţiul comun cu tuşele lor proprii de culoare,
mătăsoase descrieri ale unei naturi imaginare dar posibile prin ridicarea noastră deasupra peisajului, în spaţiu şi o magnifică recepţie de imagini într-o suită de cadre picturale, divagaţii şi jerbe în metafizica acestei superbe comunicări, faţă în faţă cu rândurile noastre de scaune, cu ceea ce există material din noi în acea clipă şi cu ceea ce reuşeam să captăm prin chimia minţii noastre şi să expediem în străfundurile neînţelese creatoare de plăcere. Ceea ce se întâmpla pe scenă între muzicieni era probabil rezultatul unei îndelungi prietenii “tăcute”, crescute din interferenţa unor energii generate de suprapunerile interioare şi a unui fond uman sublimat.
Mi-l amintesc pe Bruno Schultz (autorul Manechinelor) care vorbeşte despre “lucruri care nu pot exista în întregime. (care) Sânt prea mari şi prea superbe pentru ca să încapă în această existenţă. Ele doar încearcă să existe, încearcă terenul realităţii, dacă le ţine. Şi îndată se retrag ...” Muzica în intensitatea sa de moment are aceeaşi legătură cu efemerul material şi totuşi ea se păstrează în memorie ca şi amintirea unui parfum amestecat cu doza de timp în care s-a dizolvat. Şi dacă am reuşit să fim atenţi şi deschişi momentului, el nu se mai poate retrage cu totul, încetează să aparţină doar timpului trecut şi pleacă împreună cu noi spre totdeauna.
Dar, pe de altă parte, îmi dau seama că nici porţia mea de viaţă nu a fost atât de bogată în evenimente publice (mă refer la concerte şi spectacole memorabile) cum mi-aş fi dorit. Perioada dictaturii m-a tâlhărit de o mulţime de ani care s-ar fi putut petrece cu totul altfel, mi-a sădit o teamă greu de disimulat, o teamă a comunicării dospită sub straturile de machiaj ale lumii înconjurătoare, o ezitare în fiecare impuls de apropiere, coroziunea argintului din oglinda ce ar fi trebuit să înfăţişeze imaginea ideală a lumii din faţa mea şi a lumii întrezărită peste umăr. Dar lumea despre care tot vorbim şi nu mai terminăm să o facem a insinuat o altă oglindă paralelă celei dintâi şi m-a sortit prizonier al unei nemulţumite şi neliniştite răsuciri, pentru că ceea ce se reflectase hidos, grotesc şi bolnav în prima perioadă istorică , se regăsea, distorsionat şi difuz în epoca postrevoluţionară, avea amestecul de purităţi şi urme de arsură, ecourile tenebroase şi halucinante din Silver Suite a lui Oregon, feţele ipocrite ale vechilor şi noilor arivişti, privirile lor rapace de băgăreţi omniprezenţi cu mofturi simandicoase, zâmbetele arogante şi pâcla din spatele lor, nevăzută de ei, pe care pâlpâie frescele vii cu demoni şi pitici mortuari, cortegiul care aşteaptă clipa din urmă ca să înhaţe ceea ce acum nu se întrevede şi pare de neînchipuit. Sunetul scurt şi implacabil pe care-l face Recycle Bin când se goleşte. Îmi vine şi mie să scriu şi să îmi descarc toate anxietăţile acumulate din neliniştea zvârcolirilor între sticlele corodate ale oglinzilor şi să-mi pun o întrebare asupra rostului acestui gest şi-mi amintesc de acel « Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost" a lui Octavian Paler. Şi ce a mai rămas din copilul care am fost ? Poate aplecarea spre joaca pasionată cu muzica, plăcerea de colecţionar satisfăcută prin pirateria pe Internet, descărcatul de torrenţi şi iscoditul prin crăpătura site-urilor de muzică şi film. Asta n-a reuşit să mi-o fure Epoca de aur sau actuala Epoca de plastic. Ascult Ecotopia şi superbul pictural Green and Golden de pe albumul Beyond words, cu arhitectura sa simfonică îmbinată în crochiurile unei instrumentaţii luxuriante şi mă gândesc că folosesc totuşi cuvinte iar ceea ce simt acum se afla chiar ...dincolo de cuvinte. Şi ascult apoi Crossing, un album cu inflexiuni de New Phonic Art, cu reveniri în melodic prin broderia pianului şi accentele percuţiei, fraze muzicale şi interogaţii, îndeosebi în Kronach Waltz, o piesă care poate sugera scene din filmele lui Fellini. Şi îmi dau seama că trebuie să închei fiindcă şi aşa am tastat un număr prea mare de semne. Rămân oare ele totuşi, nişte semne ?