De la Blue Alert la Mahavishnu Orchestra.

Când ţi se răspunde la un mesaj la care nu mai sperai să citeşti un răspuns e ca şi cum ai primi o minge aşa cum o primeau jucătorii din finalul filmului Blow Up, întinzându-se şi valsând cu încetinitorul, crispându-şi faţa de efort, alunecând şi plutind în aer. Ce nebunie de film! Care insinuează implacabil pentru totdeauna starea jucătorilor când seara târziu, conduc pe splaiurile Begăi şi e linişte şi aud pe fundalul de zumzăit monoton al motorului, zgomotul înfundat al unor lovituri de paletă ce străbat vag muzica albumului Anjanei Thomas: Blue Alert. La limita jazzului dar în spiritul imaginii unei orchestre care cântă într-un foişor scăldat într-o lumină pal-aurie pe malul râului într-o noapte de vară pentru o singură pereche întârziată care dansează uitând de lumea care s-a topit în întunericul oraşului. Cam aşa poate suna o poveste dar şi povestea lui Michelangelo Antonioni poate fi la fel de substituită realităţii şi Doamne, ce mult aş fi dorit să fiu acolo, lipit cu fruntea de ţesătura rece a gardului de sârmă, ascultând loviturile de paletă, rare, pregnante, în luminile scăzute ale reflectoarelor care scapă o rază spre locul unde mă aflu astfel încât să mă pot vedea ca personaj şi erou al unui scenariu „blue”. Sunt momente în care aş alege fără ezitare să intru în acelaşi spaţiu fictiv unde pot găsi insula lui Ray Bradbury, să păşesc prin nisipul fin al plajei pe care se sparg, din nou liniştit, mărunte valuri purtătoare de alge. Fără să iau în seamă panoul de avertizare pe care e scris cu majuscule "Atentie, aici sunt tigri !". Unde regizorul foloseşte pentru fundalul sonor piese din Airto Moreira, Floras’s Song sau San Francisco River ori Oregon.
Îi mărturiseam la un moment dau unei prietene despre stările stranii pe care le am când îmi trec prin minte scene din unele filme anume şi stări la fel de stranii şi „aparte” când trăiesc un spectacol. Îi aminteam că tocmai am văzut Edward (la Teatrul Naţional) şi eram încă surescitat de complexitatea în care a fost realizat. Îi scriam: „ Încearcă să-l vezi. E copleşitor. Regia şi scenografia au mers intr-un sclipitor tandem iar piesa a culminat în actul II, cu decupaje statuare pe fondul unei muzici sensibilizante”. Se vede, după modul în care foloseam superlativele că eram "prins" în aceaşi plasă cu prietenul muzician care are în el lumina esenţială al unui astfel de „văzut" şi care lasă şi el urme pe plaja mirosind a sare şi alge a lui Bradbury (Ilie Stepan). Dar episodul trebuie schimbat pentru a nu ajunge să avem o seară de tatonări albastre şi după Hot Sand al aceluiaşi Airto Moreira puţină parodie cu Brand X, fuziuni cu un tempo mai viril dar la fel de predispus spre narativ şi un popas final în fantasticul Between Nothingness and Eternity a lui John Mc Laughlin, urmat de fantasticul Lost Trident Sessions şi de aproape tot ce a atins unul dintre geniile muzicii secolului trecut, destul de puţin cunoscut de marele public, public ce din această perspectivă se află tocmai cum spune Mc Laughlin: între Nimicnicie şi Eternitate. Adică a pierdut un fel de „tot” şi n-a pierdut nimic. Dar eu ştiu că aş fi poate cu mult altfel dacă n-aş fi ascultat mesajul Mahavishnu Orchestra la o vârstă la care nu ai nici puterea de înţelegere atât de profundă şi nici cunoaşterea complexităţii lucrurilor dar ai însă puterea de a te lăsa fascinat şi a căuta credinţa ca pe un absolut al căutării. Tocmai în momentul în care lumea celor lucizi şi sortiţi a conduce destinul general vorbesc cu patos despre noţiunile sfinte, despre „patriotism”, despre apărarea moştenirii naţionale, despre înţelepciunea şi legitimitatea absolută a celor care dau verdicte, despre gloria celor care-şi sacrifică viaţa pentru ideile altora sau despre onoarea de a-ţi pierde viaţa în numele unor simboluri banale sau sofisticate, despre profesile strălucitoare ale celor care intermediază între Dumnezeu şi muritorii de rând, despre visul american şi cel sovietic, despre puterea nevăzută şi discreţionară a depozitelor bancare, despre morga purificatoare a costumelor negre şi despre poleiala fericită a elitelor financiare, despre destinul de vis al fetelor frumoase, iahturi, croaziere şi zgârie nori, despre palatele extraterestre şi despre lumea care este a oamenilor mari atât de neînţeleşi de noi şi atât de muritori ei înşişi. Ce nedreptate! Când toata viaţa le stă la picioare şi vine o clipă când trebuie să-o piardă şi odată cu ea toată măreţia, gloria şi nenumăratele zerouri ale unui idol la care s-au închinat şi căruia erau dispuşi să-i sacrifice totul.
Dar eu ştiu că aş fi poate cu mult altfel dacă n-aş fi ascultat You Know You Know, de pe albumul The Inner Mounting Flame şi nu aş fi înţeles că aparţin unei generaţii născută la răspântia dintre ideologii, cu ochii îndreptaţi înăuntru spre asfinţitul anilor de inocenţă în care tineri zâmbitori strecurau flori pe ţeava armelor şi căutau în forţa creatoare a naturii o alternativă la forţa progresului, încercau să descopere în sensurile profunde ale meditaţiei locul unde s-au autoexilat Spiritele, spre a le întâlni şi a le smulge răspunsuri. Dar eu ştiu că aş fi poate cu mult altfel dacă n-aş fi ascultat Dream din albumul Between Nothingness & Eternity sau Wings of Karma de pe albumul Apocalypse nu aş fi înţeles că până şi inocenţa generaţiei mele era mai mult o iluzie, că o sămânţa veninoasă a rodit în noi şi ceea ce ne dorim nu pare să fie ceea ce ne dorim, că trebăluim la o lume în care nu ne vom simţi bine şi în care nu ne simţim bine şi nu pricepem ce ne-am dori de fapt.
Şi toate astea mi s-au părut cumva desluşite prin ceea ce magia lui John McLaughlin a înfiripat tocmai în anii mei de răscruce, când am ascultat o seara întreagă I Wonder, aceeaşi piesă reluată ore în şir, fumând şi privind pe fereastră strada şi trecătorii şi tramvaiele care treceau prin întuneric luminate dinăuntru şi întinderea parcului mai mult bănuită în negură, fiindcă era prin anii 70 şi lumea părea o promisiune întreţinută de cărţile de poeme, de sculptura în folii de plumb şi pictura hazard control, de studenţii cehi care au pus degetul pe vârful baionetelor sovietice, de forţa supergrupurilor rock şi de idolii momentului Jimy Hendrix, Janis Joplin şi Jim Morison care au deschis lacătul societăţii eficiente, drogate de progresul tehnic şi au revărsat-o în marile pelerinaje spre Woodstock şi Isle of Wight, de lumea omului nou care apusese încă înainte de a răsări, drapată de smogul unui secol turmentat de ambiţiile oamenilor locomotivă, „marii bărbaţi de stat”. Atunci aveam curajul să intru în acest joc al tatonărilor cu viziunile mele cam dramatizate şi pe alocuri roase de patetismul crizelor de hipersensibilitate, de limbajul moale şi o timiditate uşor de intuit care se pierd în noaptea liniştita, cu ceaţa purpurie dansând în încăpere şi jucători de tenis care plutesc cu încetinitorul în aer. Şi-apoi deodată sunetele se topesc şi totul se cufundă în linişte. Aparent. Pentru că ceea ce ne mai rămâne să putem auzi sunt rarele bufnituri moi şi reverberate ale mingii de tenis care loveşte paletele. Ascunse în întunericul căruia zboară spre trecut Păsările de Foc ale lui McLaughlin.