O nouă cană de ceai verde

Publicat în "Timişoara", nr.


“Reimagining is the sound of the mature Iyer, who
is at once authoritative and inquisitive, finding
and relating mystery as he uncovers it and, în the
process, furthering the jazz tradition. Bravo.”
Jason Ankeny (allmusic)


Duminică dimineaţa, după ce torn apă fierbinte peste grăunţele verzi din ceainic, odată cu deschiderea comp-ului se întâmplă să arunc din curiozitate o privire spre Messenger şi apoi pe Chat-ul în care spionez de ceva vreme fără să scriu un cuvânt.
Aleg ceva ce nu am mai ascultat de multă vreme şi dau peste un pianist cu un nume pe care-l găsesc aproape imposibil de pronunţat: Vijay Iyer. Aleg între ultimul album şi Reimagining şi-l iau pe cel din urmă, care s-a strecurat “într-un colţişor al sufletului meu”, cum spune puţin afectat Thruman Capote, şi de acolo, probabil, intermitent, dă semnale fine şi de o variabilă consistenţă.
În general la ora aceea cerculeţele de prezenţă (emoticoanele) sunt stinse, este, cu alte cuvinte, linişte şi pace iar nici eu nu ştiu prea bine cu ce să încep şi mă tot foiesc între a pune o linguriţă de miere în cană şi a mă aşeza mai comod în fotoliu în timp ce mă gândesc că voi reuşi să irosesc o nouă zi fără să fiu în stare să mă deschid şi să scriu ceea ce mi-a trecut prin minte în ultima vreme, crâmpeiele din viaţa personajelor mele, evident imaginare, care mă străbat neliniştite în agitaţia lor pe jumătate bănuita, pe jumătate misterioasă, fără astâmpăr amestecând lumea “aşa cum e”, cu lumea “de fugă”, acolo unde se alunecă atât de uşor din orice poziţie aparent stabilă a momentului şi unde fiecare scenă se petrece în atât de multe feluri încât, la întoarcere, atunci când reuşesc totuşi cât de cât să mă adun, totul devine şi mai neclar şi mai nebulos şi putinţa mea de înţelegere tot mai fragilă.
Şi deşi ecranul monitorului e acoperit cu însemne viu colorate şi scena din fundal emană energia de întâmpinare familiară, cerculeţele de prezenţă de pe Mess sunt de un gri albăstrui, constant de rece, de parcă nu se vor mai lumina niciodată în râsul galben portocaliu şi vor rămâne distante în lista lor cu nume de împrumut, ca o înşiruire banală de adrese incomplete dintr-o lume paralelă. Şi aproape întotdeauna curiozitatea mi-e anulată de previzibil, pentru că rareori se întâmplă să fie altfel. În şirul de cerculeţe gri albăstrui e o breşa, un mic pătrat ca un minuscul cadru de fereastră în care abia dacă încape jumătatea de jos a unei feţe cuprinse în palme, care lasă să se înţeleagă că cea care priveşte stă cu coatele sprijinite pe suprafaţa ascunsă a unui cadru, într-o încăpere pe care nu are rost să ţi-o imaginezi pentru că ar fi doar un exerciţiu mărunt de imaginaţie, dar dacă totuşi eşti tentat să o faci ai întoarce invers obiectivul şi probabil că ar fi mai simplu să privesc în propria mea încăpere care se face cu fiecare zi mai mică, până ce, printr-o alambicată contaminare, din propria mea figură nu mai rămâne decât acelaşi decupaj încadrabil în micul pătrat. O faţă cuprinsă în palme care priveşte înaintea sa şi care înseamnă că se găseşte într-o minusculă fereastră deschisă dintr-un interminabil şir de cerculeţe gri-albăstrui, constante şi reci şi stinse. Doar că eu stau ascuns şi
aştept ca frunzele din grăunţele de ceai verde să se desfacă şi să torn prima ceaşca de ceai
dintr-o dimineaţă lungă a cărei linişte va fi întreruptă doar de zgomotul degetelor care apasă, lovesc uşor tastatura şi de fâşâitul monoton al ventilatorului şi de clipocitul lichidului fierbinte, gălbui-roşcat care urmează să umple o nouă cană de ceai.

Nici despre Vijay Iyer nu cred că aş putea spune mai mult decât ceea ce am găsit pe allmusic, şi ar fi ridicol să încerc să o fac. Reţin că aici, la alto saxofon acompaniază un alter ego pe nume Rudresh Mahanthappa şi asta îmi aduce o aiurea rezonanţă cu numele unui prieten fotograf din Londra, Suresh Karadia, un tip simpatic cu care n-am comunicat niciodată pe Mess şi căruia i-aş trimite un emoticon inventat de mine, dar care va rămâne cu siguranţă unul de fapt... neinventat. Ceea ce însă n-aş îndrăzni să o fac dacă s-ar ivi prilejul să-i scriu lui Vijay Iyer care este în această clipă mai mult decât un prieten, este chiar cel care atinge clapele pianului meu interior cu o imensă şi blândă ironie şi-mi inoculează să repet după el: “astăzi ...sunt tot numai zâmbete !” .