Despre obsesia mine-lui – Brad Mehldau

Mi-am amintit de un pianist din pleiada anilor ‘90: Brad Mehldau. Într-o listă pe care am marcat-o cu best for me stau pe un loc “de recunoaştere” piesele Resignation şi Goodbye Storyteller din albumul Elegiac Cycle. Obişnuiam să le ascult atunci când ştiam că trec printr-o perioadă în care sunt extrem de sensibil-sensibilizat (translucid aş spune ) şi în care mă străduiam „să nu las să mi se vadă gândurile”. Nu încercăm oare cu toţii, în astfel de împrejurări, să facem asta, de cele mai multe ori ?
După moartea prietenului Sergiu, gândindu-mă la cunoscuţii rămaşi în spaţiul imediat ori îndepărtat, dar revendicabil ca spaţiu personal, am ajuns la concluzia că mi-e suficient să-i ştiu bine pe cei la care ţin şi cu care o să mă întâlnesc atunci când vor simţi nevoia de mine. Fiindcă eu abia atunci pot fi tare încărcat cu energia lor care poate detaşa de stări inconfortabile. Altfel, în fiecare dimineaţă mă întâlnesc cu minele care nu este « mine » şi care mă urmăreşte fără scăpare amintindu-mi în fiecare secundă când intră în reacţie cu presupusul autism emoţional al lumii care îl înconjoară că este doar o armă de apărare. Dar eu de mult am încetat să mai cred în acest alibi.
Gândurile astea mă îndeamnă să pun Places şi să recitesc numele pieselor în timp ce din biroul alăturat se aude tastatura unui calculator şi o uşă care se deschide şi care se închide, o sonerie care se isterizează scurt şi cineva care parcă urmează să intre dar care din fericire caută pe altcineva şi mă lasă în seama lui Mehldau.

Brad Mehldau se întrevede ca un pianist mai mult solitar, tatonând delicat cu priza degetelor ceea ce în germană sună Rückblick - o superbă “privire retrospectivă” pe care foarte puţini dintre noi au puterea, tăria şi disponibilitatea să o îndure, a atinge cu vârful degetelor timpul trecut, ceea ce este mai mult o fină electrizare cu nostalgie decât o dorinţă de a recupera şi reordona şi reevalua ceva ce, prin prisma existenţei ca scurgere a timpului, nu mai poate însemna nimic decât o atingere cu, să zicem, Chopin, o rudă îndepărtată şi totuşi aproape de maniera introspectivă. Dialogul personal, surd din care răzbat doar sunete.
Ascultând sublimul liric, tumultos, dramatic şi abrupt calibrat Paranoid Android (varianta de pe albumul Largo) îmi dau seama că trăiesc într-o stare primară (dezlipit de un organism coerent şi întreg), în starea unei celule moi şi vulnerabile care trece pe lângă alte celule moi şi vulnerabile, închisă în carapacea ei moale şi vulnerabilă, temându-se din ce în ce mai mult, odată cu timpul care se comprimă, de starea ei translucidă, prin care ar răzbate gândurile.
Şi acest proces mă face să cred că se petrece cumva la fel de meticulos în celelalte celule care traversează spaţiul pentru a găsi adăpost şi funcţionalitate într-un organism coerent şi întreg, doar că ele au de-a face cu o stăpânire de sine care ignoră cu înţelepciune percepţiile profunde şi inconfortabile.
Şi « minele » pe care trebuie să-l port ca pe un intrus, pentru că el este cu totul altceva decât ar fi fost rezonabil să fie, va păşi mereu înaintea mea învelindu-mă într-o carapace moale şi vulnerabilă, va păşi mereu înaintea mea târându-mă după el tot mai vizibil de repede, spre clipa aceea de care m-am temut întotdeauna dar care clipa va fi tocmai despărţirea de « el », şi care clipă va fi, odată cu eliberarea de « el », poate, întrepătrunderea mea cu fiinţa coerentă şi întreagă care m-a aşteptat de la bun început, care a fost întotdeauna acolo, plină de afecţiunea după care am tânjit întotdeauna, gestul suprem de atingere cu toate gândurile pe care le-am ţinut ascunse şi care, în esenţă, nu au însemnat altceva decât chiar esenţa unor cuvinte mari, atât de mari încât mi-a fost întotdeauna teamă să le rostesc. Şi fiindcă instinctiv s-a trezit senzaţia că ele n-ar fi avut aceeaşi semnificaţie dincolo de aceea cu care eu le-am încărcat. Sau altfel spus, prin atingerea de “pământ” şi-ar fi descărcat forţa de a lumina înăuntru, iar despre acea lumină e imposibil să povesteşti...
Aşa se întâmplă de cele mai multe ori. Şi nici în cazul lui Brad Mehldau (ucenic al lui Bill Evans) care a reuşit, printre altele, o mare întâlnire - duet cu Pat Metheny în ceva “that must have been written în the stars” cum spune un comentator de jazz, şi nici în cele 5 albume “The Art of the Trio”, nu se întâmplă diferit. “Ceea ce primeşti trebuie să se întâmple profund în tine însuţi, aşa cum doar tu te poţi descoperi şi cum n-o să fii în stare să te faci cunoscut niciodată”, îmi spune prietenul meu Ioachim, cel pe care, la urma urmei, în apariţia sa fizică nu l-am cunoscut nici eu vreodată. Dar şi How Long Has This Been Going On ? e mai mult decât o piesă.