Despre libertatea de a cere castrarea violatorilor - 9

Publicat în "Timişoara", nr.

Aplicarea pedepsei capitale a fost întotdeauna subiectul controversat, plin de dispute şi demonstraţii al mediilor intelectuale.
În acest amalgam emoţional intră vibraţiile eternei fascinaţii ale fiinţei umane faţă de moarte, teamă, angoasă, oroare, dorinţă şi neputinţă de a înţelege, speranţă şi profundă, obscură curiozitate.
În clipa de faţă, în lume, cincizeci şi cinci de ţări aplică pedeapsa cu moartea ucigaşilor care au comis crime abominabile dar şi unora care au încălcat legea locului. Dacă pentru prima categorie de nefericiţi putem intra în disputa „pro şi contra”, pentru ceilalţi care sunt condamnaţi la moarte pentru trafic de droguri, adulter sau apostazie simţim că înţelegerea noastră atinge o limită peste care se blochează. Pentru că ceea ce este un deplin consens peste tot în lume, şi anume, că uciderea bestială a unor semeni trebuie să fie pedepsită (nu comentăm aici cum anume), a ucide în numele unei ideologii sau religii este o răsturnare fundamentală a valorilor umane, un refuz de integrare în consensul general, o dovadă de retrogradare a intelectului într-o lume primitivă care tratează omul ca pe un obiect de care poate sau nu să se disperseze fără ca acest gest să lase o infimă urmă în conştiinţă. Pentru că nici o religie în esenţa ei nu admite dreptul de a ucide iar orice interpretare de acest fel a unor fragmente de „texte sfinte” nu este decât o manipulare abjectă a indivizilor lipsiţi de personalitate, educaţie sau înţelegere a alterităţii, care în loc să se înalţe spre un mod de înţelegere superior se prăbuşesc în patimi, ură şi bestialitate.
Pe de alta parte, a ucide în numele „legii locului”, pentru „crime” cum ar fi posesia sau traficul de droguri se înscrie într-o mentalitate tribală şi izolaţionistă.
Deşi constatăm că este absurd ca o ţară să condamne la moarte pentru fapte care peste tot în alte părţi sunt tolerate sau chiar acceptate, suntem spectatorii oripilaţi ai unei lumi paradoxale unde o mana de oameni îşi aroga dreptul de a decide destinul celorlalţi, impunând nedreptăţi ca lege şi îndreptându-ne pe unii împotriva altora în temeiul obligaţiilor faţă „de ţară şi rege”.
Cu câţiva ani în urmă politicianul Michael Portillo a desfăşurat o amplă cercetare pentru a afla care este cel mai uman mod tehnic de a ucide un condamnat la moarte. Această cercetare considerată a fi una dintre cele mai „negre” demersuri ale ştiinţei, încearcă să pătrundă în zona de trecere dintre viaţă şi moarte a condamnatului şi să deducă ceea ce se întâmplă în acest interval, adică ce simte condamnatul în timpul execuţiei. Deşi ar fi absurd să discutăm în acest context despre compasiune, (ceea ce cu alte cuvinte spune doctorul Chapman, cel care a inventat metoda folosirii injecţiei letale la îndeplinirea pedepsei capitale „...şi cui îi pasă dacă un criminal simte puţină durere în timpul execuţiei ?!”), trebuie să mergem până la acest fel de capăt al înţelegerii şi al „empatiei” cu o altă fiinţă, care, distructivă şi periculoasă pentru semenii săi, trebuie să dispară. Ca urmare Portillo păşeşte peste acest pod înspre moarte experimentând până aproape de limită cele mai uzuale moduri de execuţie, de la spânzurătoare, scaun electric, împuşcare şi până la injecţia letală. Din fericire el nu trece de bariera lumii civilizate şi nu se apropie de coşmarul execuţiilor prin lapidare sau decapitare, practici din ce în ce mai rare dar totuşi încă în repertoriul unor popoare care le motivează prin litera religiei. Noi trebuie cu toţii să fim de acord, spune Portillo că „dacă statul trebuie să ucidă oameni, acest mod trebuie să fie totuşi unul cât se poate de uman”.