Despre libertatea de a cere castrarea violatorilor -8

Publicat în "Timişoara", nr.


Pedepsele aplicate infractorilor sunt mereu reformulate iar disputa porneşte de la interesele de moment ale celor care guvernează, de la influenţele externe (presiuni ale diverselor organizaţii şi organisme cu ecou internaţional; atitudini ale unor lideri de opinie etc.) şi de la greutatea unor decizii politice (graţieri, reduceri de pedepse). Şi aici avem de-a face cu două voci mai pronunţate, cea a specialiştilor care lucrează direct cu lumea infracţională şi cea a societăţii spectatoare, teoreticieni de birou, sfere de interes special sau de expresie ostentativă a unui umanism gratuit. Mai există însă o voce care vine din zona spectatorului de atitudine, a celui afectat în imaginea sa despre o societate ideal construită în care cetăţeanul să se simtă în siguranţă şi nu sub stresul a ceea ce i-ar putea face cineva din rândul „maimuţelor violente care îşi ucid semenii”.
Îmi amintesc cum întâmplător am dat peste următoarea relatare. Un realizator de la Realitatea TV l-a contactat peste un domn numit Paul Bădescu şi confundându-l cu un psiholog cu acelaşi nume l-a invitat la o emisiune TV. Discuţia a început telefonic: ...“Bine, zic eu, dar care e tema?” (întreabă dl Bădescu). “Monştri.” . Eu: “Ce monştri?” . Vocea: “Monştrii ăştia umani care ucid copii, cum au fost părinţii care şi-au omorât fetiţa şi au ars-o în sobă.” Ceea ce este demn de reţinut din acest fragment de discuţie ţine de vocea realizatorului emisiunii. În mod cert acest dialog nu ar fi putut avea loc în plină emisie TV tocmai din diplomaţia de limbaj a reprezentantului mass-media. Cu siguranţă în emisiune nu s-ar fi folosit cuvântul monştrii ci eventual „suspecţii”, iar relatarea directă şi plastică ar fi fost îmbrăcata în cuvinte cât mai prudente „pentru a nu violenta” spectatorii. În spiritul acestui mod de abordare, comentatori de specialitate analizând proiectul Codul Penal au remarcat că au fost inserate prevederi care încalcă dreptul la liberă exprimare şi libertatea presei, cât şi prevederi care intră în contradicţie cu legislaţia specifică accesului la informaţiile de interes public. Este cumva vorba despre pudoarea unei societăţii care evita zonele obscure ale vieţii de zi cu zi sau o forma de a ascunde limitele noastre umane ?
Dar în afara acestor scrupule de mediatizare rămâne faptul în sine iar cei care au comis aceste atrocităţi pot fi numiţi fără teama ca le-am şifona imaginea: monştri. Şi este cert ca în toate statele în care s-a abolit pedeapsa capitală, aceşti monştri sunt trataţi în mod uman, „găzduiţi” în penitenciare unde li se asigură în mod gratuit hrană, adăpost, medicaţie şi tratamente medicale specializate, asistenţa variată şi uneori chiar acces la săli de gimnastică şi activităţi culturale. Acest preţ este plătit evident de către contribuabili, adică de către noi.
Japonia, a treia putere economică a lumii, o ţară cu o cultură şi civilizaţie uluitoare care a dus poate la extrem simţul datoriei şi al onoarei, nu a abolit pedeapsa capitală. În acest caz putem considera Japonia ca pe o ţară care pune prea puţin preţ pe drepturile omului şi care are o practică inferioară pe scara valorilor umaniste ? Şi iată, la începutul anului 2009, agenţiile de presă AP, AFP şi Reuters l-au citat pe Ministrul Justiţiei de la Tokio care anunţa că: „ astăzi, am executat patru deţinuţi”. Criminalii au fost spânzuraţi în oraşele Tokio, Nagoya şi Fukuoka . Numindu-i pe cei executaţi, purtătorul de cuvânt a făcut o relatare a crimelor comise. Primii criminali au ucis două femei şi le-au tăiat cadavrele în bucăţi, cel de-al treilea „a fost spânzurat după ce a curmat viaţa a patru persoane în timpul mai multor tâlhării” iar ultimul „a ucis o femeie şi a rănit alte trei într-un alt caz de tâlhărie”. Aceleaşi agenţii de presa au menţionat că în luna octombrie din 2008 au mai fost condamnaţi la moarte prin spânzurătoare şi executaţi „doi ucigaşi care au ridicat la cincisprezece numărul de spânzurări din acel an, marcând cel mai mare număr de execuţii efectuate într-un an de la „recordul” de 17 stabilit în 1975”.