Despre libertatea de a cere castrarea violatorilor -7

Publicat in "Timisoara" nr. 39/2009

Abilităţile intelectualilor de a demonstra o anumită teorie cât şi a se poziţiona de cealaltă parte pentru a o contesta cu acelaşi limbaj luxuriant şi convingător este de fapt pericolul cel mai bulversant care pândeşte puterea de înţelegere a omului de rând. Aceste abilităţi sunt folosite uzual şi lucrează convingător în slujba subiectivităţii opiniilor, fapt vizibil la mulţi formatori/lideri de opinie care demonstrează vehement şi inflexibil idei de împrumut. Dar acest lucru devine cu totul grav când „arta demonstraţiei” ajunge să fie folosită pentru a susţine idei care duc la o proastă gestionare a bunului public şi a unei proaste gestionări a siguranţei cetăţeanului. Odată cu înmulţirea populaţiei resursele publice scad oricât de multă eficientă am avea în a produce necesarul pentru a acoperi nevoile publice. În contextul dat, formele de parazitism sunt afronturi la adresa celor care se străduiesc sa-şi câştige pâinea zilnică şi să-şi echilibreze existenţa între responsabilităţi, eforturi şi cursa implacabilă a timpului. Fiindcă timpul este cel care ne consumă şi existenţa se petrece cu atât mai vertiginos cu cât ne asumăm mai multe responsabilităţi şi eforturi de a fi utili şi eficienţi în viaţa privată şi în societate. Fiindcă pentru cel care munceşte ziua e scurtă şi dacă ziua e scurtă şi viaţa se va comprima ca o sumă a zilelor scurte.
Parazitismul încurajat prin legi este o consecinţă a iresponsabilităţii celor care le-au croit în defavoarea bunului public. Şi aceste încadrări ale „drepturilor omului” sunt un rezultat al ruperii de realitate ale unui strat funcţionăresc, intelectual (voci din societate civilă) care îşi confecţionează convingerile din studii şi discursuri emise de diverşi ideologi, mai mult sau mai puţin inspiraţi dar în mod sigur prolifici.
Priza de realitate, sau simplu spus „trăitul cu picioarele pe pământ” în contact nemijlocit cu realitatea este ceea ce lipseşte multor formatori de opinie şi generatori de legi.
Aceste legi, care nu aplică pedepse aspre celor care rănesc viaţa socială şi favorizează parazitismul în penitenciare îşi trag conţinutul tot dintr-o interpretare unilaterală a drepturilor omului. Fără a întări autoritatea statului, în general, şi în special în privinţa tratamentului aplicat infractorilor şi fără a reconsidera contractul social între drepturile şi obligaţiile celor care îşi ispăşesc pedeapsa în penitenciare, democraţia devine pe zi ce trece un sistem tot mai vulnerabil cu o deschidere vicioasă spre anarhie.
Raportul care dă sens unei societăţi structurate coerent devine absurd când munca este acceptată doar ca un drept şi nu şi ca o obligaţie.
Un analist social făcea observaţia ca „manifestarea economică a democraţiei politice este capitalismul, iar una din regulile de bază ale acestuia este acronimul TANSTAAFL (“There Ain't No Such Thing As A Free Lunch", adică “Prânz gratuit nu există”), popularizat de economistul Milton Friedman”. Esenţa ideii este ca într-o democraţie totul costă. Dar este logic să extidem observaţia în orice fel de organizare socială firească, normală, pentru ca hrana gratuită se poate obţine doar prin furt, jaf sau distribuire caritabilă.“Chiar şi când cineva capătă un “prânz gratis” (creşteri salariale sau sporirea ajutoarelor de stat), altcineva tot ajunge să suporte costul acelui prânz. Cu alte cuvinte, beneficiile acordate unei categorii socio-profesionale (sau nu numai) atrag costuri sociale suportate de restul populaţiei.”
Pentru că accesul la hrană, protecţie şi adăpost al infractorului izolat în penitenciar nu se limitează doar la drepturile sale ci devine o obligaţie pentru administraţie în a le asigura. Închis în celulă, fără hrană, căldură şi protecţie, deţinutul cu siguranţă n-ar putea supravieţui decât câteva zile. Dar obligaţia statului de a-i asigura supravieţuirea trebuie corelată cu obligaţia deţinutului de a munci pentru acoperirea acestor costuri. Am învăţat că trebuie să condamnăm toate formele de executare a pedepselor în penitenciar care au obligat deţinutul sa muncească pentru a fi măcar, în această ipostază, cât de cât util societăţii şi în final, pentru a contribui la propria sa întreţinere. Ne amintim cu oroare de coloniile penitenciare, de lagărele de muncă de tăiatul de sare în ocnă şi de munca în galeriile de mină.
Dar nu ne scandalizează sutele de mii de infractori (milioane pe plan mondial) care parazitează în penitenciare refuzând să muncească în temeiul mult invocatelor drepturi. Şi în această situaţie, drepturile unei categorii de prădători subminează drepturile celor care le-au fost şi le sunt victime.