Despre libertatea de a cere castrarea violatorilor -6

Publicat in Timisoara nr.36

Navigând pe internet pentru o mai largă cuprindere a controversatelor opinii asupra pedepsei capitale, într-unul din forumurile unde se dezbate acest subiect, un mare număr de persoane notează mai mult sau mai puţin inspirat, pueril, documentat sau inteligent ceea ce în esenţă ar putea constitui subiectul unui referendum. Cineva scrie: Pe lângă vorbăria legală, chestiunea de discutat este, desigur, dreptul universal la viaţă. Nu mai funcţionăm după Legea Talionului, nu mai lapidăm oameni în piaţa mare, nu mai ardem vrăjitoare. Le tragem un proces lung şi sănătos şi îi azvârlim în închisoare. Pentru că şi ei sunt oameni.
Dar merită toţi asta? Un proces, desigur. Şi familia Ceauşescu a avut parte de proces, făcut pe genunchi şi cu scopul evident de a -i pedepsi. Meritau poate să zacă şi acum în închisoare şi procesul lor să continue cu apel după apel până azi? "Crimele împotriva umanităţii" merită condescendenţă? Dacă vi se pare prea mică vina în acest exemplu, putem oricând să cităm Procesul de la Nürnberg.
De cealaltă parte dreptul nostru la o judecată absolută este pus la îndoială pentru că
”Omul nu deţine Adevarul Absolut, prin urmare, tot ceea ce face/spune el are un
caracter mai mult sau mai puţin relativ. De aceea nici n-ar trebui să fie în măsur să ia hotărâri absolute în dreptul altor oameni.“ Dar omul care, prin profesie şi rol în societate şi-a asumat responsabilitatea de a asigura protecţie celorlalţi cetăţeni, aplicarea legii şi “facerea de dreptate” nu poate să nu ia măsuri ferme şi nu poate să lase lucrurile în relativ. Omul Legii trebuie să acţioneze ghidat de Legiutor iar Legiuitorul se poate proteja împotriva erorii stabilind un nivel de toleranţă umană pentru cele mai multe dintre acţiunile criminale dar, acest nivel nu trebuie împins în absolut. Poţi risca să greşeşti şi să faci o nedreptate atunci când iei hotărâri radicale pentru un criminal la prima sa victimă, însă atunci când lucrurile se repetă iar fapta este comisă cu atrocitate, riscul de a săvârşi o eroare judiciară şi astfel de a genera procese grele de conştiinţă se reduce la minim iar ezitarea de a elimina răul de la rădăcina, devine ea însăşi o ezitare de a oferi echilibru societăţii. Consecintele sunt în acest caz previzibile iar dacă sunt previzibile discursul aparent general acceptabil al drepturilor fundamentale ale omului, generos pentru criminali şi erodant pentru idea de justiţie. Închisoarea pe viaţă, dincolo de faptul că este, cum spuneam, o povară pentru societate, nu mai are nici un efect recuperator pentru criminalul înrăit. Conştient de drumul său fără întoarcere, el nu va mai avea nimic de pierdut şi chiar dacă existenţa lui în sine nu se poate pune întru totul sub semnul câştigului sau al pierderii, situaţia poate fi comparată cu cea a unui om aflat în moarte clinică şi întreţinut în viaţă doar de aparate. Aparatul care trebuie să-l ţină în viaţă, în acest caz, este nu unul medical ci unul instituţional pentru că acest tip de criminal recidivist irecuperabil este un mort pentru societate iar păstrarea sa (sau nu) în “viaţă” ţine de felul în care privim folosirea eutanasiei. Cu câtva timp în urmă în baza unei decizii a Curţii de Casaţie de la Roma, o tânără a fost decuplată de la sondele care îi întreţineau viaţa.
Pentru a obţine această aprobare, tatăl italiencei s-a luptat 11 ani în justiţie determinat de constatarea medicilor care au diagnosticat că în cazul respectiv nu mai era posibilă sub nici o formă recuperarea din cauza afecţiunilor suferite la creier.
Acceptarea eutanasiei pentru cazurile medicale definitiv irecuperabile este poate mai greu de acceptat decât acceptarea eutanasiei sociale, în cazurile criminalilor sadici care au comis în mod repetat atrocităţi. Petru că în cazurile medicale „unde nu mai este posibilă nici o formă de recuperare” ştiinţa poate descoperi dintr-o clipă în alta o soluţie miraculoasă, care să readucă la viaţa normală fiinţa aflată în „moarte clinică”. Dar cu siguranţă, nici ştiinţa şi nici un alt miracol divin nu va putea recupera distrugerile de vieţi omeneşti şi traumele pe care crima abominabilă le va produce în societate, vizibile ca şi efectul unei pietre care lovind o oglindă o sparge şi generează fisuri şi cercuri concentrice, tulburând pentru totdeauna imaginea paşnică şi liniştită pe care o reflectă. Înmulţirea peste gradul de suportabilitate publică a traumelor trebuie reduse, stopate şi preîntâmpinate. Pentru că ele se cumulează, fermentează latent şi duc la o societate panicată, nevrozată şi explozivă.