Latin jazzul nu este tocmai ceea ce ascult cu predilecţie. Se întâmplă însă să dau peste un canal tv care emite o astfel de muzică şi să fiu curios. Sau, aşa cum s-a întâmplat la Stockholm, să merg cu un prieten la clubul Stampen şi să fiu prins cu totul în atmosfera unei trupe care, din pricina timpului trecut şi a festelor memoriei a rămas ascunsă în anonimat şi care cânta cu o pasională angajare şi ardoare contaminantă latin jazz. Pasiunea vivace a unei dezlănţuiri de instrumente şi voci în ritmurile inconfundabile pe care le-am regăsit, la fel de furtunoase şi nestăvilite, într-un alt club, sau mai degrabă local cu muzica live din Zürich – Cannella.
Şi amintirile au revenit din pricina cubanezului Omar Sosa.
Despre Omar Sosa am aflat cu totul întâmplător pe Mezzo, hoinărind cu telecomanda prin cele câteva programe rămase neşterse din lista sutelor de prilejuri de a pierde timpul intoxicat şi „fără de graţie”, potopit de ciorba consumismului şi violat de subcultura programelor de divertisment în care toata lumea se hlizeşte, ţipă, se contrazice, pune întrebări insinuant idioate şi încearcă să pară inteligentă. Din fericire tot acest jenant carnaval al stupidităţii poate fi înlăturat printr-o simplă apăsare repetată a butonului de ştergere iar ceea ce rămâne este tocmai arhipelagul personal unde ştii că poţi găsi universul în care ai decis să trăieşti şi din care, în mod sănătos, îţi poţi hrăni mintea şi spiritul.
Despre Omar Sosa am aflat într-un după miez al nopţii cufundat în materia moale a insomniei amestecate cu reverie, pe când eram aproape să iau în serios ziua de mâine şi să îmi impun, stingând televizorul, că e totuşi timpul s-o închei pe cea tocmai apusă. Şi am rămas în acest non man’s land al orelor cu rost bine definit, şi am rămas să ascult un întreg concert bucurându-mă de feeria de culori a trupei şi de ciudăţenia sonoră a unei limbii africane pe care n-aveam cum s-o înţeleg dar care comunica învăluit într-o taină aproape trădată cu interiorul meu. Am ascultat piese cântate în arabă, portugheză, spaniolă şi engleză, răsărite din ţesătura sonoră a unor la fel de exotice instrumente care vin să amestece culturile într-un creuzet fascinant.
Exotismul etno-jazzului, această fuziune între rezonanţe vocale străine, neobişnuite, bizare şi sunetul unor instrumente (guembri, oud, djembe, balafon, marimba, batá, timbale, kongoman, m’bira, „toba vorbitoare”) la fel de îndepărtate de imaginaţia noastră comună, de sistemul nostru de recunoaştere (obişnuit să identifice imediat şi să încadreze), alternând cu doze de jazz ‘pur’, solouri de pian, reprize ale suflătorilor şi teme limpezi şi multă multă percuţie pigmentată cu vocalize.
Am ascultat Sentir, un album complex şi eterogen a lui Omar Sosa şi când scriu asta îmi dau seama că sunt contrariat de ce îmi vine în minte să spun dacă nu cumva jazzul de fuziune este în sine eterogen iar jazzul afro cubanez a lui Sosa este conglomeratul unei varietăţii stilistice multicolore care conţine fragmente ale unei religiozităţi multiculturale amestecate abil în expresia jazzului contemporan. Superbele piese Oda al Nergro sau Tre notas en amarillo sau Manto Blanco, o bucată interesantă ca structură, stratificată vocal într-un dialect african şi un discurs în engleză, de tip rap, cu dialogul teatral dintre solistă şi pianist, voci care par să antreneze umor amestecat în armonii de jazz modern.
Şi ascultând apoi Afreecanos ori mai unitarul Mulatos (ce piesă frumoasă El Consenso...) mi-am amintit de Buena vista social club, o trupă legendară, cu aceeaşi vervă şi pigment amestecat, dar şi cu o încărcătură de poezie pe care o au doar cântecele de petrecere ruseşti cântate de ţiganii nomazi (filmul Şatra), cu romantismul lor vulcanic, pasional, dramatic şi tumultos (Veinte años), sau romanţele româneşti din anii interbelici, dar cu energia fierbinte pe care doar scena o poate emana şi atmosfera de concert. Unde lucrează spiritul subtil degajat de public, o fuziune armonioasă a energiilor interioare, când toate ferestrele dinăuntru sunt deschise şi aerul pur care poartă muzica pătrunde şi iese îmbogăţit, când mintea s-a abandonat bucuriei de a asculta şi lasă lumea din afară... în afară. Când publicul devine o unicitate, un impetuos instrument de rezonanţă şi cântă cu toată această fiinţă multiplă şi totuşi acum indivizibilă. Chan Chan, un adevărat imn
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu