Despre arhipelag ca şi reducţie a lumii sensibile

Îmi amintesc despre întâia senzaţie când am primit jazzul ca pe un fel de împărtăşanie, prin anii 73-74, într-un subsol din Piaţa Maria, ascultându-l pe Paul Weiner, în perioada când se purtau plete şi parchere militare şi insigne cu Che Guevara, pe când încercam să fac parte dintr-un fel de întârziată „armată a păcii”, care, paradoxal mergea în avangarda societăţii româneşti din acea vreme, într-un oraş socotit Wild West of Romania, unde cântau trupe „tari” muzică pop şi experimentau primele mişcări de masă spre sălile de concert şi stadionul păzit la asemenea evenimente de cordoane de miliţieni. Acolo, în lichidul amniotic în care palpita sâmburele revoluţiei de mai târziu, fremăta o lume rebelă acoperită de straturile de machiaj ale perioadei „omului nou” dospit de revoluţia culturală chineză şi de un comunism scâlciat, un comunism de periferie aplicat într-o lume balcanică, neînţeleasă nici de ea însăşi, pilotată în deriva de indivizi minori, într-o mare de ipocrizie în care se înecau pe rând generaţiile de sacrificiu.
În această lume cenuşie şi halucinantă, s-a înfiripat totuşi fragilul arhipelag unde se putea trăi altfel, măcar şi pentru câteva momente, se putea priza literatură, muzică şi arte ca un fel de ingredient pentru nişte dependenţi toleraţi, prea „bolnavi” pentru a fi trataţi cu medicaţia ideologică a vremii, pierduţi cu totul pentru societatea sănătoasa a omului nou, societate care îşi oferea cu un zel mimat sacrificiul pentru binele unei patrii adormită într-un vis agitat, în care apărea obsesiv iluzia emigrării. O mamă patrie cu care se convieţuia în vitregie, într-un cerc vicios al înfometării, urii, delaţiunii, frigului şi dezgustului, furiei sufocată în inerţie, abandonării în autoinocularea credinţei într-un destin strâmb. În această lume, unde micile adevăruri şi iluminări se puteau întâmpla doar la modul insular, s-a cântat jazz de calitate şi cu încăpăţânarea de a rezista omniprezentului folclor cosmetizat, de a răzbate printre macaralele, mateloţii, înserările şi afecţiunile explicite ale muzicii uşoare, într-o concurenţă tacită cu muzica trupelor de anvergură care alambicau expresia manifestă a nesupunerii, cu imaginea rebelului cuminte refulat in waţii boxelor, fiecare în felul său însă cultivând un mod de a trăi diferit de realităţile zilei, de a se individualiza şi de a găsi un sens căruia să merite a i se dedica. Şi asta în corelaţie cu clima din insulele acestui arhipelag, climă care se numea cultură, adică respiraţia lumii sensibile care activează mintea şi spiritul spre a găsi raţiunea de a trăi în afara inerţiei biologice. Sau, sintetizând, vorbim de fapt despre catharsis în definiţia sa profundă ca efect purificator al artei ce ne eliberează (cum spunea un grec celebru) de „pasiunile josnice” dar nu numai, ci şi de reducerea existenţei noastre la nevoi primare şi la condiţia elementară de a vieţui.
Am învăţat să păşesc într-un spaţiu sonor al acestui fel de remediu şi am fost fericit să cunosc muzicieni cu care am împărtăşit această beatitudine dar şi beatitudinea pe care ţi-o dă intuiţia prieteniei şi căldura unei asemenea iradieri. Am reuşit să-l cunosc pe Johnny Răducanu dincolo de apariţia şi rolul său de personaj public, rol care dedublează personalitatea lăsând la suprafaţă doar exotismul şi tendinţele de armonizare cu lumea spectatorului, fie ea auditoriu, mass-media sau pur şi simplu „lumea celorlalţi”. Am pătruns în intimitatea vulnerabilă şi apropierea liniştită, comunicarea fără cuvinte prin contopirea aurelor noastre, tăcerea sunetelor interioare şi a confesiunii. Am cunoscut această specială iradiere a prieteniei dizolvând distantele fizice, şi am ascultat-o pe Teodora Enache, şi l-am ascultat pe Liviu Butoi, şi l-am ascultat pe Eugen Gondi şi pe „dizidenţii” din pop în tagma lui Kamocsa Bella sau Mircea Florian, şi pe cei radiind eleganţă şi seninătate precum Johnny Bota şi Tony Kuhn, pe Mircea Tiberian şi Harry Taviatian, pe Puiu Pascu, Aura Urziceanu şi Anca Parghel, cea plecata la Orientul Etern, pe mulţi alţii care mi-au şoptit câte ceva imposibil de împărtăşit, fiindcă simţirea noastră, magmatică, alambicată şi plăsmuitoare nu poate traduce/trăda în cuvinte ceea ce am primit în însăşi consistenţa fiinţei noastre, care ....este acea şoaptă a fiinţei Absolute din care facem parte şi pe care continuăm să o trăim prin porţiile noastre de viaţă şi deci de simţire. Am ascultat Summertime în cele mai felurite interpretări şi mi-am dat seama că Summertime din jazz poate avea aceeaşi rezonanţă ca şi Summertimeul inimitabilei Janis Joplin şi poate suna până la adâncimea din care simţi că se pregăteşte să izvorască o lacrimă pentru Cosmic Blues. Şi am descoperit în mine Summertime ca pe o parte din Recviemul lui Mozart sau ecourile de clavecin din Bach sau Handel, ori ca firavele sunete modulate din mai târziul Portishead sau Massive Attack, odată cu parfumurile stranii ale sălilor de concert, unde parcă şi sunetul emană în olfactiv pentru a pătrunde şi mai adânc în memorie, acolo unde rămâne într-o stare distilată cu identitate multiplicată în absolut. STAREA lipsită de pasivitate. Lipsită de dualitate. Starea de a simţi prezenţa lăuntrică a Fiinţei oprită în noi pentru o clipă, Fiinţa care vine dinspre totdeauna şi va pleca spre totdeauna.