Despre fizionomii sau despre anatomia extazului

Mii de fotografii. Scene largi şi prim cadre. De la distanţă culorile scenei, obscurităţile aurii, halourile de lumină ale reflectoarelor, oglindirea scurtă şi fulgerată a unor raze. Personajele de pe scenă. Mişcarea lor printre instrumente, poziţiile de împreunare cu instrumentele, toate atingerile, pauzele dintre piese, sunetul fizionomiilor în timpul evoluţiei şi sunetul fizionomiilor înspre final şi sunetul fizionomiilor după o repriză de aplauze. Montreal Jazz Fest 2006. Esbjörn Svensson Trio.
Apoi o porţie de jazz-rock fusion la Madrid. (Jazz Centro Cultural Villa) şi un superb solo de pian în piesa Masquerade. Compania unor uriaşi ai jazzului Pat Metheny (chitara), Michael Brecker (saxofon), Nils Landgren (vocal & trombon), Lars Danielsson (bass), Wolfgang Haffner (percuţie), la Jazz Baltica, o nouă galerie de reprezentări ale unor chipuri din care emană raze luminoase, surprinse din diferite unghiuri. Apoi Dan Berglund cu solo de bas (Behind The Yashmak), concert în Franţa la Jazz à Juan Les Pins festival.. Mişcarea capului în planul şi ritmul secund. Aşezat la pian Esbjörn, în picioare şi apoi din nou aşezat; mâinile care se oglindesc, reflecţia feţei în negrul lăcuit al pianului, aproape de claviatură, aproape culcată pe claviatură cu un unic gest de tandreţe. Carcrash, unghiuri de filmare, o nişă în timp în care se văd Esbjörn Svensson, Dan Berglund, Magnus Ostrom, strălucirea lor în memorie. Sublim.
Apoi Genoa, 31.07.2007. Erupţia energiilor pozitive şi dezlănţuirea spiritului sălbatic topită într-un fel de suferinţă a extazului. Vorbeam cu Ioachim despre acea extrovertire a spiritelor creatoare care plăsmuiesc mereu spre a oferi celorlalţi, cu un fel de inegalabilă bucurie, de feţele lor transfigurate, chinuite parcă de arderea dinăuntrul fiinţei lor, de incandescenţa cu care se combină substanţele vii ale memoriei, intuiţia şi înţelegerea perisabilităţii noastre, presentimentul clipei din urmă, regretul şi acceptarea
condiţiei de a ne afla într-o dimensiune irepetabilă a timpului. Bucuria existenţei sublimate prin trăirea artei. (From Gagarin's Point of View şi Dolores in a Shoestand - ultimul concert la Belin). Sublim.
Vorbeam şi despre intimitatea care generează căldură şi despre incandescenţa la care se ajunge daca s-ar folosi un senzor de acest fel, probabil că imaginea celui care cântă ar avea lumina orbitoare de aur topit. Vorbeam despre schimburile energetice în care secvenţialitatea aduce pe rând în ritual prezenţa scenei prin creativitate şi prezenţa publicului, prin receptare şi răspuns. Vorbeam despre unda creativităţii care, receptată de public, se întoarce îmbogăţită înspre artist, absoarbe şi, ca într-un proces alternativ de fotosinteză, prelucrează interior şi apoi emană în spaţiul înconjurător o aură pentru toţi şi o aură pentru fiecare.
Deasupra pianului (Monterey Jazz festival). Conversând cu pianul într-un solo cum îmi amintesc că îl face Keith Jarret, şi apoi ţipătul fără sunet şi vorbele fără sunet între dârele roşii ale filtrelor de imagine inundând cutele obrazului, tumultul unor stări aritmate de percuţie, rămase în memoria mea ca spaţiu de fuziune unde se întâlneşte lirica unor întâmplări ce par a nu se fi întâmplat niciodată, cu doza mea de viaţă rămasa şi cu imensitatea umbrei roşii care se compune încet, încet, tot mai fluidă şi mai ademenitoare, tot mai definitivă, mai adâncă şi mai plină de ascunzişuri. Acolo (Dublin, 16.03. 2007. Eighthundret streets by feet) se găseşte în infinitate locul-pian unde continuă să se plimbe degetele lui Esbjörn Svensson într-o imagine clişeu. Un dans al întregului corp balansându-se deasupra claviaturii, aplecându-se încet ca într-un ritual de rugăciune, aşa cum l-am văzut pe Brad Mahldau într-un fantastic concert care face şi el parte din această miraculoasă frăţie a triourilor, acolo unde se poate petrece un studiu al feţelor lucrate din interior într-o mobilitate din care transpare atât suferinţa cât şi extazul. Viaticum. Concert la Blue Note.2006. Sublim.
Feţele felurite care acoperă, ascund şi ivesc acelaşi interior ca o vie lavă care-si schimbă nuanţele, culorile şi umbrele vizibile prin translucidul pielii. Fiindcă faţa este o mască, parţială, imperfectă, prin care întrezărim trecerea stărilor interioare ca şi un film derulat cu o lentoare sau o repeziciune aleatorie. Un film în care eşti personaj principal şi ai atins apogeul împlinirilor, împlinirea sentimentelor şi idealul avidului spectator care iţi urmăreşte pe ultimele minute din scenariu trăirile, personaj care părăseşte totul în tocmai acel moment de apogeu pentru a pleca Gonit, mânat, hipnotizat de inerţia căutării.
Believe Beleft Below, valsul absolut al unui moment în care eşti doar cu tine însuţi, eşti singur în încăpere, e noapte, din coltul camerei un abajur semiopac scaldă cu o lumină gălbuie încăperea, stai într-un fotoliu, închizi ochii şi asculţi, şi simţi că ai dori ca acest moment trăit cu sentimentul copleşitor de beatitudine să nu se mai termine. Şi aproape că ai şopti, dacă ai avea să o faci cuiva în putere să îndeplinească, ai şopti această rugăminte temător că poate, deschizând ochii, s-ar putea ca şi clipa să alunece, îndepărtându-se pe pârtia timpului, spre o nouă promisiune mai iluzorie decât toate cele de până acum şi în acelaşi timp mai chemătoare spre necunoscut şi mai seducătoare. Waltz for the Lonely Ones (albumul When Everyone Has Gone). Sublim. Şi deşi muzica îşi poartă cursul şi curge, ai dori ca cele câteva minute să se reia din nou şi din nou, ca într-o buclă a timpului, un interval concentrat şi inconsumabil.
Şi îţi dai seama că e o zi de marţi şi că tocmai acum, printr-o coincidenţă miraculoasă eşti tocmai Tuesday şi esti în Wonderland. Moscova.30.05.2008. Ultimul concert. În tricoul său de marinar Esbjörn Svensson îi prezintă pe Dan Berglund şi pe Magnus Őström. Rămas bun întru spirit. Acolo putem fi împreună şi suntem împreună. Şi nu vom mai avea de ce să deschidem ochii în acest moment, pentru că ochii noştri sunt deschişi deja, înăuntru, spre Wonderland. Şi odată ce l-am putut vedea ne va aparţine. Aşa cum noi îi vom aparţine în cele din urmă, necontenit.