Despre emoţia clasică şi cadrul modern

Tentaţia de a privi mereu pe fereastră. Oricum mă aşez, caut să am în raza privirii fragmentele de arborii şi clădiri peste care trece iluminaţia de diferite intensităţi a camerei de vederi interioară ce înregistrează chiar şi în absenţa intenţiei de a privi, stochează şi reia şi declanşează reluări, cândva, când nici nu mă aştept, în starea unei atmosfere dintr-un moment dat şi loc anumit, departe de prezent. Ascult o piesă impresionantă care îmi aminteşte de regretatul Esbjorn Svensson, piesă de pe albumul unui tânăr trompetist american, Christian Scott: Litany against fear. Ciudat de apropiată ca susţinere a acompaniamentului de pian, ai spune ca e aceeaşi mână care continuă în perspectiva vastă a vieţii să participe la marele spectacol, acoperind cu sunet întinderea dintre continente şi modelându-se după suflul trompetei. Şi iată că deşi mă aflu în plină toamnă târzie, o tainică metamorfoză preface brusc scena într-un cadru de primăvară. Şi deci e din nou primăvară şi plouă. Am deschis fereastra şi am intrat în mirosul de ploaie căzută peste vegetaţia abia ivită şi peste pământul îmbâcsit de praf şi peste pavilioanele de lemn uscat ale grădinii şi peste zgomotul înfundat al oraşului, fiindcă adeseori mă gândesc la zgomotul înfundat al oraşului ca la un sunet de fond de care nu pot scăpa şi de care, de altfel, probabil că nici n-aş fi fericit să scap. Şi peste Hymn To The Mother a lui Charles Lloyd care se aşterne încetul cu încetul picurând cu discontinuităţi, gândurile neodihnite şi plăsmuitoare sar dintr-un loc în altul, alungându-se reciproc, încercând să descâlcească şi să ordoneze, ca şi cum fiecare din ele ar avea o viaţă aparte şi cu totul anarhică. Astfel îmi trece prin minte că lumea jazzului de factură ambientală, albastră, melodică, este populată îndeosebi de voci feminine cu o coloratură adaptată jazzului de atmosferă, potrivită cu luminaţia discretă a localurilor din subsolul adânc al unor clădiri cu ziduri groase şi boltite, zidite în cărămida aparentă a vremurile trecute, cu pereţii acoperiţi cu fotografii sepia şi ziare îngălbenite de timp, cu zgomotele şi foşnetele înfundate ale unei continue şi lente mişcări, cu o trupa minimală care secondează intermezourile de pian înceţoşat de tonurile argintii albastre ale fumului de ţigară şi voci estompate. Astfel fundalul acestor localuri aproape în asfinţire este o compoziţie sonoră complexă unde sunetul muzicii este îmbibat în sunetul unui crâmpei de viaţă cu ritm încetinit; se petrece un fel de chintesenţă stranie cu totul altfel decât cea a sălii de concert ori audiţiei intime, o alchimie unică a senzaţiilor dintr-o seară care poate rămâne la fel de unică. Şi poezia unui acest fel de a asculta este pe cale de a se pierde în modul sănătos cu care mintea eficientă a omului contemporan doreşte să asaneze totul. Cum va arata viitorul unui astfel de local fără fâşiile subţiri de fum de ţigară care condimentează aerul şi vizibilitatea încăperii ? Cum va arata un local unde se cântă jazz într-un viitor concentrat în spaţii alcătuite din materiile reci ale metalului şi încastrărilor de sticlă, ale niturilor, pieselor de mobilier de plastic turnat în cadre de metal strident, linii la fel de reci, rigide şi impersonale, care par sa susţină ideea “spaţiilor simple şi aerisite”, economiei aceluiaşi dintotdeauna invocat modern, perpetuat în fiecare formulă folosită în succesiunea generaţiilor ca un fel de alibi pentru orice aventură culturală? Unde va fi rezonanţa caldă a pereţilor şi unde prietenia tăbliilor masive de lemn pe care, paşnic, ne putem sprijini coatele, atinge şi bate cu degetele tactul; unde tonurile de ocru şi sepia care izvorăsc din însăşi esenţa materială a încăperii bogat ornamentate cu obiecte vechi şi relicve, mai vechi şi mai noi fetişuri ? Unde prilejurile pe care le are ochiul spre a se plimba într-un pretutindeni al obiectelor care se înghesuie să-şi ofere privirii infinitatea lor de forme şi utilităţi acum învăluite în misterul olfactiv al timpului trecut ?
Şi poate cea mai mare parte a jazzului tocmai despre asta ar spune, eterna poveste a nostalgiei timpului trecut; bucuria evadării în spaţiul sonor unde improvizaţia (libertatea de a adăuga tonul potrivit în funcţie de instinctul artistului, de starea şi inspiraţia de moment şi spontaneitate) nu este cu mult mai mult decât expresia intimă a căutării eternului mister din timpul care va veni; o boare liniştitoare pentru neliniştea prezentului nostru. Dar decât să mai continui firul acestui gând care mă umple de melancolie, îl las să alunece în oceanul fremătător care îmi umple fiinţa şi ascult Gothic Jazz dance de pe albumul Profesional Dreamer a lui David Benoit. Şi asta mă face să mă ridic din fotoliu şi să fac câţiva paşi rotindu-mă prin încăpere, într-un fel de vals ce imită ceea ce îmi imaginez ca ar putea fi un preludiu, pentru o lungă şi târzie seară de noiembrie.