La mijlocul coridorlui alb -Jan Garbarek

„ ...with hypnotic syncopations and memorable compositions.”
Mark F. Turner
Ce se câştigă prin distanţă şi ce se pierde prin apropiere ? Îmi spune d-l Ioachim: Puneţi degetele pe faţă, plimbă-le de-a lungul obrazului, atinge buzele, răsfiră-ţi părul. Fă-o în fiecare zi şi şopteşte-ţi că îţi eşti fidelul tău prieten, singurul rămas în preajma ta şi care te cunoaşte şi care nu te va părăsi niciodată. Nu te va răni niciodată. Care îţi pune să asculţi un album al lui Jan Garbarek şi îţi insuflă, prin tonurile lungi şi spaţiale ale saxofonului bucuria de a trăi câteva momente pe care le recunoşti, le rememorezi din magnificul festival de la Gărâna şi le vei purta cu tine întotdeauna. Prietenul care ştie că trebuie să uite celulele unde stau îngropate desenele în cărbune ale trecutului, să uite până şi sensul cuvântului singurătate, pentru că oricum ne-am născut singuri şi în sinea noastră suntem singuri şi deci asta nu poate fi o problemă decât (spun unii...) pentru „inadaptaţi şi dependenţi”. Astfel poate naşte mai degrabă un fel de slogan... Celulele astea, inamicii care provoacă gândurile, iar gândurile sunt (spun unii...) calea spre infern. Sunt predispuşi oare caznelor cei care răscolesc spuza lumii şi cei care în sinea lor sunt fără de astâmpăr şi cei care nu se mulţumesc cu o realitate care le este servită „de-a gata” şi cei care învălmăşesc necontenit întrebările şi cei care nu vor da de capătul întrebărilor şi cei care fac din întrebare rostul lor precum suflătorul Garbarek în întrebarea sa cu tonuri lungi şi spaţiale care trec prin stropii de ploaie şi se pierd în ceaţa de deasupra munţilor care fac din festivalul de la Gărâna un loc de „niciunde”, fierbinte şi îngheţat, îndepărtat şi atât de aproape ? La fel neliniştitul Liviu Butoi - suflator de geniu -, eremitul care deşi cunoaşte tainele sunetului e plecat să caute liniştea şi răspunsurile în „ munţi, de unde neaua cu greu se dezlipeşte, /Întocmai ca şi muşchiul de vechiul său copac” (am citit prin Cercul poeţilor dispăruţi). Şi atunci ştiu că trebuie să ascult Cloud of Unknowing, o piesă de pe albumul In Praise of Dreams ( nominalizat la Grammy în 2005, cu Kim Kashkashian la viola şi Manu Katché la tobe), unde par ca există câteva încercări de răspuns fiindcă piesa este precedată de un “nod al locului şi timpului”, la fel de mult vis şi la fel de alte infinite întrebări. La fel ca şi în filmul lui Andrei Tarkovsky, Solaris, unde gândul-dorinţă este sublimat în realitate, un fel de realitate care plăsmuieşte ceea ce ne-am dorit întotdeauna mai mult decât orice şi care poartă chipul a ceea ce a dispărut, fiindcă întotdeauna ceea ce am preţuit mai mult decât orice, la anume moment dispare ca şi cum ar fi existat preţ doar de o clipa în imaginaţia noastră. Şi apoi perplexitatea întrebării şi a distanţei. Ceea ce poate duce la The Tall Tear Trees din cele 12 luni (un album de referinţă). L-am ascultat pentru întâia oară mai atent pe Garbarek pe cand compilam muzica pentru performanceul stradal “România –Post Scriptum” şi atunci m-am gândit la sensuldistanţei şi al apropierii şi la faptul că în orice parte m-aş întoarce pentru a evalua poziţia mea de moment, mă găsesc doar prin mijlocul bănuit al unui infinit şi alb coridor prin care, din când în când, pe lângă faţa mea, trec fâlfâind în zborul lor negru şi moale, rândunele. There were Swallows.
Astăzi a fost o zi de adevărată duminică. Conversaţii liniştite despre Officium, şi despre One goes there alone care aduce a Oregon şi despre Photo with Blue Sky, White Cloud, Wires, Windows and a Red Roof unde se întrevăd prin clişeele translucide, colorate şi aranjate metodic, basistul Eberhard Weber şi tobarul Jon Christensen; puţină dramă şi viziunea unor ciorchine de vişine care plutesc în jurul nostru într-un clinchet de aramă coclită. Încetul cu încetul am devenit nişte personaje pogorâte poate din planeta numită Net, unde totul este posibil şi se imită pe brânci „lumea matură de afară". Acolo de unde apropierea arde şi mistuie şi lasă scrum în colţurile ascunse ale ochilor şi unde flacăra sa de o clipă însă încălzeşte şi se joacă în profunzimile albe ale pereţilor, ne face să zâmbim şi să tânjim a ieşi cu privirea în spaţiul unde poate că vom întâlni (atât cât ne va fi dat să fie), vişinii înfloriţi şi apoi crengile lor pline de fructe, şi stropul de zeamă roşie care ne va scăpa printre buze pe bărbie şi pe care cineva îl va remarca zâmbind, şi îl va şterge cu o mângâiere. Aşa să fie ?
În ce dilemă ne este dat să trăim...