Interval de octombrie - Keith Jarrett

Zilele cu soare s-au retras în frunzele aurii ale arborilor din faţa ferestrei şi efectul melancoliei este susţinut de tot arsenalul toamnei, cu sunetele sale estompate şi cu întreaga pleiadă de lentori. Este vremea de început a tentativelor de compensare şi cluburile unde se cântă jazz par să fie cea mai facilă şi plăcuta alternativă, acolo poţi regăsi ceea ce s-a întrerupt din cursul timpului intim şi acolo poţi regăsi aromele de altădată ale timpului intim, păstrate în parfumuri distilate în clinchetul discret de pahare, în ceaţa străvezie a fumului de ţigară şi zumzetul ambiguu al vocilor dintr-un acvariu cu jazz.
Îmi amintesc o piesă a lui Brad Mehldau, în ton cu starea vremii, o caut şi o ascult din nou, se cheamă Airport Sadness, şi mi-o imaginez ca un fundal sonor pentru un film fără tonul imaginilor propriu zise, un film în care personajele alunecă prin spaţiu, pe coridoarele de sticlă ale terminalelor, vorbesc, păşesc sau aleargă, gesticulează, privesc în ei înşişi, trag alene bagajele cărucior, vorbesc la telefon, se intersectează, apar şi dispar în anonimat şi par că vin şi pleacă de peste tot, într-o mişcare ambiguă dar fermă, pe un fundal de sticlă pe care se pot vedea bucăţi mari de aeronave alunecând încet înainte şi înapoi, în diverse planuri paralele, şi apoi cerul şi zonele mai îndepărtate unde se văd rulând vertiginos şi ţâşnind în albastru aparate minuscule care aparţin unei imensităţi de lumi din care cunoaştem doar câteva cioburi.
Şi pentru a rămâne în vraja aceluiaşi instrument, mă opresc asupra unui alt pianist şi încep cu un album înregistrat în concert la Tokyo’96 într-o formulă regală: Keith Jarrett, Gary Peacock şi Jack Dejohnette. Un album ce emană liniştea unor mari muzicieni care nu mai au nevoie de demonstraţii de virtuozitate şi nici de observaţiile noastre competente şi nici de comentariile de simpatie care să le susţină o poziţie într-un clasament al competiţiilor. De altfel orice mare muzician este deasupra măruntelor noastre pretenţii de a îl organiza în categorii şi ierarhii, el trece prin filtrele noastre inhibate de sedimentele unor îndelungi şi străduite raţionamente care în loc să ne apropie
ne pun în distanţa dintre un psiholog şi pacientul său. Şi poate tocmai astfel să pierdem secunda în care putem surprinde Last Night when we were young, Doamne cât de mult poate spune acest titlu de compoziţie …şi cât de atemporală poate fi această secundă! Şi cum se leagă aceasta compoziţie de celebra atemporala My funny Valentine sau de minunata Never Let me go.
În aceaşi cromatică “albastră” sunt şi I Thought About You sau Late Lament de pe Still Live, sau Over the Raimbow din concertul de la Scala, prin acelaşi mod de a secvenţializa, cu rezonanţe în Handel. Şi apoi o altă piesă monumentală prin întindere, elaborare, diversitate structurală şi mesaj este For Miles (Davis) de pe albumul Bye Bye Blackbird.
Dar Keith Jarrett este un pianist care abordează un spectru larg temperamental, de la ritmuri alerte debordând de energie, exotism impregnat de multicultural şi până la secţiuni solo îngânate vocal într-un fel de transă personală a unei profunde transfigurări.
Şi acum îmi răsună în minte My Song cântată de Ian Garbarek la Festivalul de la Gărâna, piesă aflată pe albumul cu acelaşi nume a lui Jarrett, album realizat într-un cvartet dominat de acest inspirat, dens şi fascinant cuplu. Şi iar vechea şi irezistibila slăbiciune de a asculta un album de atmosferă, liniştit şi meditativ, în spiritul jazzului de tavernă, nesofisticat şi poate chiar uşor “comercial”, care trece dincolo de muzică, spre o zonă ambiguu sentimentală amestecată cu puţină abandonare, cu fotografii sepia, nuanţe aurii şi contururi difuze de luminescenţa mercurului, cu gândurile lăsate în voia eternei poveşti surprinse în esenţa ei de Round Midnight de pe Whisper Not
Dar de ce eu, Petru, ţin să scriu despre toate astea şi în ce scop? La urma urmei, de vreme ce nu ţin pentru mine însumi, aşa, în formă magmatică, haotic nuanţată, învălmăşită, iţoasă şi discontinuă toata această senzaţie, s-ar spune că scriu pentru cineva. Un cineva multiplicat şi anonim căruia, mă întreb deseori, cât de mult îi foloseşte ceea ce scriu, şi totodată mă întreb dacă nu cumva faptul că scriu, ţine doar de un exerciţiu strict literar-confesional, iar "celalalt" e un simplu pretext ? Aşa să fie? Şi pentru a nu cădea în plasa propriei mele deschideri şi a mă transforma, pe nesimţite, aşa cum am mai spus-o, în insecta Gregory din Metamorfoza lui Kafka, în a cărui carapace moale şi vulnerabilă se înfig până şi merele aruncate de cei apropiaţi, de cei care au ţinut odată la el, voi spune că o fac doar din acest dezinteresat şi nobil interes livresc. Dar de fapt încerc să falsez. Îmi asum însă riscul acestei recunoaşteri. Şi metamorfoza în All My Tomorrows...