Ultima noapte la Calcuta

Noapte liniştită. Vechiul orologiu Bate,
ora două şi jumătate. Din tavan un ţârâit de greieri
neadormiţi. Poarta este încuiată
pe stradă afară – cei adormiţi, mustăţi,
goliciune, însă dorinţă nu. Câţiva ţânţari
stârnesc mâncărimea, ventilatorul se învârte încet –
o maşină huruie asurzitor de-a lungul asfaltului negru,
un taur fornăie, se aşteaptă ceva –
Timpul încremeneşte între cei patru pereţi galbeni.
Nu este nimeni aici, vid umplut cu şuierături
de tren & lătrat de câine, răspuns dat o stradă mai încolo.
Pushkin stă pe raft, operele complete ale lui
Shakespeare ca şi cele ale lui Blake necitite –
O Spirit al Poeziei, nu are rost să te invoc
bolborosind în acest vid garnisit cu paturi
sub strălucitoarea oglindă ovală –
o noapte potrivită pentru ca cei adormiţi să se cufunde în
întunericul liniştitor, şi să se odihnească acolo opt ore
- Trezindu-se cu degetele pătate, gura amară
şi plămânul cuprins de o foame de tutun,
ce să faci cu acest deget mare de la picioare, acest braţ
acest ochi din scheletul hămesit – tramvaiul plin
tras de caii suferinzi – învăpăiata Calcutta în
Veşnicie – asudând şi cu dinţii putreziţi –
Rilke putea măcar să viseze îndrăgostiţi,
vechea fremătare a pieptului şi pântecele tremurând,
asta să fie oare? Şi-ntinsul spaţiu înstelat –
Dacă se schimbă mintea materia răsuflă
temătoare acolo în om – Dar acum
marea prăbuşire a clădirilor şi a planetelor
sparge barierele limbajului şi mă îneacă
pe veci sub greutatea-i de Gange.
Nici o scăpare decât prin moartea Bangkok-ului şi New York-ului.
Pielea e destul să fie piele, asta-i tot
ce-ar putea fi vreodată, deşi ţipete de durere la rinichi
o fac să se dezguste de ea însăşi, un vis vălurit
stingându-se spre a o termina cu prea faimoasa-i suferinţă
- Lasă nemurirea altora să sufere ca proştii,
nu te împotmoli într-un colţ al universului
înfigându-ţi morfină în braţ şi mâncând carne.

22 mai 1963