Marlene Dietrich cântă o romanţă
pentru amorul mecanic
Stă rezemată de-o targă de lemn pentru cărat mortar
pe-un platou la marginea mării
E o păpuşă de mărime naturală
jucăria eternităţi
părul ei coafat ca o pălărie abstractă
confecţionată din alt oţel
Faţa îi e pudrată, văruită şi imobilă
Ca şi a unui robot
Proiectată în afară pe tâmplă, lângă ochi
o cheie mică şi albă
Se uită prin pupile albastre şi fără luciu
aşezate în albul ochilor
îi închide şi cheia
se roteşte de la sine
Îşi deschide ochii, şi ei sînt deşerţi
Ca şi orbitele statuilor într-un muzeu
Mecanismu-i porneşte, cheia se învârte din
Nou, ochii i se schimbă, cântă
– Ai crede că am urzit un plan
să opresc lăuntrica învârtire de roţi
Dar n-o voi face până când nu voi găsi un om
să-mi posede mintea.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu