Despre Libertatea de a cere castrarea violatorilor 2

2. (publicat în ziarul Timişoara nr. 24/7.03.09)

Urmând celor stabilite prin convenţiile drepturilor omului şi ale diverselor Constituţii, care, pe de altă parte, vorbesc despre dreptul la un trai decent al fiecărei fiinţe umane, rămânem să analizăm însă realitatea şi să observăm că drepturile prădătorului, în afara „îngrădirii sale de libertate în penitenciar” sunt de fapt mult mai bine gestionate legal şi aplicate decât drepturile unei majorităţi „civile” a populaţiei. Pentru un deţinut (hoţ, violator, tâlhar, criminal, escroc) Statul alocă de cel puţin de 3 ori mai mulţi bani decât echivalentul unei pensii medii, pensie dobândită de un cetăţean obişnuit după o viaţă de muncă cinstită. Prădătorul din penitenciar este ferit de stresul supravieţuirii, este ferit de grija că nu va reuşi să-şi plătească întreţinerea sau chiria şi că astfel va ajunge să moară în frig şi mizerie în stradă, este ferit de grija că nu va avea cu ce să se hrănească şi cu ce să se îmbrace, are tot timpul să-şi îngrijească sănătatea fără să plătească asigurări sociale sau taxe în spital; medicamentele şi asistenţa sanitar - medicală îi sunt asigurate gratuit, are acces la programe culturale şi mai toate nevoile bazale îi sunt rezolvate de către Stat în mod gratuit. Pană şi problema satisfacerii instinctului sexual nu constituie decât pentru o mica parte din deţinuţi un motiv de abstinenţă pentru că relaţiile homosexuale în penitenciar sunt bine-cunoscute şi fac parte din cotidian, acolo prădătorii urmează legea “naturală” a celui mai tare şi devin de regulă prădători ai prădătorilor, violatori şi victime, violatori şi convertiţi.
Cu cât Statul se proclamă mai democratic cu atât penitenciarele sale devin, din perspectiva normalităţii, tot mai aberante. Celulele colcăie de droguri şi alcool, legea locului o fac deţinuţii iar gardienii se transformă fie în victime fie în colaboratori şi traficanţi, intermediind între infractorii dinăuntru şi cei dinafară care servesc aceloraşi interese de grup criminal. Deşi regula jocului se schimbă se schimbă adesea, de obicei prădătorul rămâne prădător iar gardianul posibilă victimă.
„Libertatea” infractorilor de a beneficia de serviciile Statului sunt aproape nelimitate, protejată de legi, inventiv susţinute de o lume complice din justiţie. Fiindcă avocatul, aproape de regulă, în disponibilitatea sa - proclamat amorală - de a apăra prin orice mijloace „tehnice” criminalitatea (vânătoarea de vicii procedurale), devine el însuşi parte a taberei adverse, se întoarce împotriva comunităţii decente în care trăieşte, în ipostaza de mercenar şi instrument eficient şi inteligent al lumii infracţionale. Nu de puţine ori, avocatul specializat în astfel de spete, devine un excelent mânuitor al codurilor care artizanează sofisticate „apărări”, el se transformă într-o maşină de albit rufe murdare, ajută criminalul să scape din penitenciar cât mai curând cu putinţă, pentru ca apoi jocul să se repete şi să-l angajeze din nou ca apărător într-o nouă cauză a vechiului client. Progresia cauzelor duce la o progresie a beneficiilor. O recidiva polivalentă.
Libertatea infractorilor de a folosi violenţa este de obicei plătită cu închisoarea. Atunci când sunt prinşi şi atunci când avocatul nu îi scoate basma curată sau suferinzi de afecţiuni ce le răpesc discernământul pentru că, spre exemplu “Infractorul alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale, ceea ce îl face iresponsabil şi implicit nu răspunde penal ”...
Libertatea omului de rând este să se lase violentat şi jefuit fără să riposteze pentru că altfel se supune riscului de a fi incriminat el însuşi ca vătămător. Libertatea sa este să apeleze la sistemul poliţienesc şi “să se lase” pe mâna justiţiei aşteptând o facere de dreptate care însă nu poate niciodată vindeca traumele provocate de violenţă. După atacul prădătorului viaţa noastră nu va mai fi niciodată cea care a fost. Cea care urmează va fi o lungă perioadă de cicatrizare, timp în care prădătorul îşi va ispăşi probabil pedeapsa, va reveni în stradă şi va lovi din nou la fel de feroce şi poate mult mai abil.
Şi atunci nu este cumva doar o ţâfnă gratuită inflamarea noastră la reacţia ministrului italian Roberto Calderoni care cu câteva zile în urmă declara: “Italia ar putea recurge în anumite cazuri la castrarea chirurgicală a persoanelor vinovate de agresiune sexuală, …În unele cazuri, nu cred că este posibilă o reintegrare (...), castrarea chimică nu va fi de ajuns şi nu mai rămâne decât castrarea chirurgicală. Societatea trebuie să se apere".
Este aceasta o reacţie de tip fascist sau este doar manifestarea consternaţiei faţă de disponibilitatea bestială a violatorilor (şi-a criminalilor, în general), o izbucnire iscată dintr-o intimă şi terifiantă întrebare “Ce-am face şi spune dacă fapta abominabilă a prădătorului ni s-ar întâmpla chiar nouă ?”