Despre Libertatea de a cere castrarea violatorilor

1.(Publicat în ziarul Timişoara nr.22/3.03.09)

Actuala formulă penală cu accesoriul său punitiv şi reeducator: sistemul penitenciar - este un lux pe care societatea contemporană, măcinata de crize financiare, colaps economic, şomaj şi valuri de infracţionalitate, nu şi-l mai poate permite sub forma în care, clasa infractorilor înrăiţi devine, prin comparaţie cu pătura extrem de săracă a populaţiei, o categorie privilegiată.
Starea de nevroză publică generată de insecuritate aduce în discuţie contractul social dintre stat şi cetăţeanul pe care acesta trebuie să îl protejeze, un contract prestat unilateral atât timp cât cetăţeanul plăteşte statului pentru servicii pe care Statul nu este capabil să le ofere. Devenit un contract unilateral şi deci sub semnul posibilităţii de casare, relaţia dintre stat şi cetăţean (cu obligaţiile sale ambivalente) trebuie reformulată. În această situaţie, atât timp cât Statul nu este capabil să-şi onoreze obligaţia, nici cetăţeanul nu ar mai fi obligat să se supună sistemelor de impozitare iar rolul său de contribuabil să se rezume la fondul pentru servicii pe care le poate primi efectiv. Urmând acest fir logic al relaţiilor contractuale parţial şi imperfect îndeplinite şi ţinându-se cont de reacţiile fireşti ale instinctului de conservare, ajungem în punctul de răscruce unde cetăţeanul trebuie să se abată de pe calea plină de riscuri gestionată de legile statului, pe un drum paralel, cel al auto-apărării guvernată de legii proprii, elementare, unde trăind în alertă şi valorificarea propriului său sistem de apărare, trebuie să se ferească singur de prădător şi să-l anihileze cu totul atunci când are putinţa să o facă. În această situaţie însă, Statul, cu tot păienjenişul său de legi ambigue care încearcă să încadreze acţiunile de reglare ale vieţii sociale în tiparele morale ale „drepturilor omului”, va fi primul care răstoarnă valorile, protejându-l de fapt cu predilecţie pe prădător.
Aceleaşi legi pun pe un plan secundar reacţia de autoapărare, în ideea că Statul, prin instituţia Justiţiei este singurul care are dreptul să facă legea şi să pedepsească violenţa după ce procesează „fapta” cu o formulă kafkiană de instrumente procedurale.
Plasând în timp atât „fapta” prădătorului cât şi reacţia de autoapărare a victimei, ştim că legea (metaforic referindu-ne la „dreptate”) se face ulterior, după ce victima a suferit atacul, şi atunci doar dacă din fericire prădătorul este prins şi dovedit. Atunci „dreptatea” evaluată în instanţele penale se converteşte prin plasarea prădătorului într-un sistem de izolare protejat (în penitenciare), unde, capacităţile sale de a folosi violenţa, perfidia şi agresiunea au cel mai prolific prilej de perfecţionare: facultăţile de infractori. Într-un articol publicat acum câţiva ani, un reporter consemna: „După câţiva ani de detenţie, omul - condamnat, să spunem, pentru vătămare corporala gravă - iese "specializat" şi în tâlhărie, şi în şantaj, ba chiar şi în corupţie, dacă a avut cu ce să ungă gardienii. Că lucrurile stau aşa o demonstrează statisticile oficiale ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, din care rezultă că majoritatea deţinuţilor revin... "acasă". Astfel, din totalul de 41.534 de persoane aflate în unităţile penitenciare, peste 19.000 - deci jumătate - sunt deţinuţi recidivişti. În acest îngrijorător procent intră cei pentru care infracţiunea este o a doua natură şi cei pentru care penitenciarul a fost, într-adevăr, o "facultate".
Blogul cu numele de Penitenciar (dedicat sistemului penitenciar românesc) începe cu două rânduri scrise mare şi cursiv: „70% dintre deţinuţi se reîntorc în penitenciare. Aproximativ 55% sunt recidivişti restul sunt cu antecedente penale. Se întâmplă în România şi nu numai”.
Statisticile demonstrează că majoritatea deţinuţilor sunt “virtuoşi” ai aceloraşi infracţiuni pe care le-au săvârşit de la începutul „carierei” lor şi această realitate ne îndreptăţeşte să ne punem întrebarea dacă nu cumva modelul execuţional - penal „considerat acceptabil la acest moment de către democraţiile occidentale” este ineficient.
Fiindcă programele de reeducare şi reintegrare socială, şi aşa destul de modeste, se adresează unei minorităţi care poate fi „prelucrată” şi pentru ca revenirea (după consumarea pedepsei) în societate este revenirea într-o junglă unde infractorul nu se mai regăseşte eficient decât în calitatea sa de prădător. Petru că infractorul se simte mai bine în puşcărie, spune un gardian “La puşcărie munceşte când vrea, cât vrea şi unde vrea, mâncarea-i vine orice ar fi, apa caldă să facă baie are, curent nu plăteşte, etc. Afară dacă se îndură cineva de el şi bagă vulpea în coteţul de găini angajându-l, trebuie să se ducă la muncă în fiecare zi, timp de o lună de zile şi ia banii odată sau de două ori pe lună. Cât ia de la patron e mai puţin decât lua de la o spargere şi era obişnuit să-i spargă într-o seară, pentru că dimineaţa poate-l prindea poliţia”. Se simte mai bine în puşcărie pentru că noi, ca şi contribuabili, plătim taxe ca deţinuţilor să li se asigure un trai „decent”, ferit de lipsuri, cu hrană suficientă şi acoperiş decent, pentru sunt, la urma urmei, nu-i aşa, fiinţe umane şi trebuie să fie trataţi ca atare.