Unu, sau de la început

On eFusions and other states of mind

I have never until now set out to write, and, through this responsible and presumably serious exercise, to clarify for myself something specific and essential in regard to how I should see the art of this period as the result of fusions of perception. If I were to speak about contemporary trends, I would doubtless lose myself among acquired information that were heterogeneous and completely saturated with subjectivism and perhaps a series of quotations or only inaccurate renderings of them, every bit as personally interpreted as a piece of classical music taken over by a jazz group that has lost its place or has only a vague recollection of how it was arranged.

Because my assumed position as a spectator of the external space but also of my own attempts at integration is conditioned by caution about enunciating theories or value judgments that deserve to be taken into consideration as anything more than (modest) confessions. About how I feel and how it seems to me that I feel. That is, what a period of artistic expression in all its manifestations – sound, image, word and their alchemical effect in individualisable structures – means for me.

What is happening now in art and how different is this now, from the perspective of those who, in the privacy of their workshops, open a window from time to time in order to allow us for a few moments to see inside a space that is fashioned in a particular way and prepared equally specifically in order to ask an ever more nuanced question? And it opens with a range of other minor questions that could begin with: aren’t we somehow through our art attempting both to decipher the universe and to encode it?

Not reconciled to the narrowing preordained from without and that which springs from within us of what we have succeeded in discovering and the primary impulse to order material in an attempt to put the “pieces” in place without however succeeding in restoring them to their initial harmony?....the rationale of this process being, probably, that subtle internal magnetism by which each minute particle of the discovery binds to or repels another, in an infinity of alternatives?

Hence the feeling that the world is playing with us and hence the feeling that we seem to be playingin the understood space of a journey through the world’s storeroom of theatrical props, hence the unexpected changes of rhythm and the leaping over initiatic passages, hence the passion to pour out our energy on the surrounding world in the conviction that we will succeed in transforming it and making it whole and bringing it closer to an intuited model, as a legitimate part of the original cosmic harmony. Hence the oscillation between intuited perfection and the imperfection of the intuition itself. And hence all the forms which this oscillation clothes itself in, composed as it is of ingenuousness, skill and what is irregular, from our desire to speak and to project the shape of things differently, to show to the other the way in which the world is reflected in us and the way in which we are reflected in the world.

And may not all these gestures be in fact the expression of a need for affection, of that irresistible desire to touch the image of “the face turned towards us”, of the wish to offer something in exchange for this “turning of the face towards us”?

And hence perhaps the perception of our activity as playing is only a more surface one, since all that we appear to be doing is only to mask this repeated action of trying to start again from the beginning in the hope that this time we will be successful. Each new act of creation is subjected to this process, since it bears within itself the seed of a fulfilment, and there is a success on every occasion, though not in an absolute sense but in a brief race against time.And yet even if this fulfilment is successful within the limits of a particular time, it is a gift through which we ourselves are fulfilled, we who look and listen and understand, we who open ourselves up to this quintessence of the artist’s expression, to the extroversion of his creative spirit which can suggest to us a stay in Wonderland, that marvellous land which our inner self has such great need of in order to rest, to provision itself with joy and to take aboard the hope that is indispensable for the next stages of the journey. Here and now, if we align ourselves with Baudelaire who said that “the irregular, that is the unexpected, surprise, wonder – is an essential element of the beautiful”, is it not this that we are seeking whenever we pay attention to the piece of art that we stop to look at? But for this we must know how to stop. A pause in time and an opportunity to pause in time.

Nu mi-am propus niciodată să scriu, şi prin acest exerciţiu responsabil şi presupus temeinic, să-mi clarific, ceva anume, esenţial, despre cum ar trebui să privesc arta momentului ca rezultat al unor fuziuni de percepţii. Daca aş vorbi despre tendinţele contemporane cu siguranţă că m-aş pierde între prize eterogene şi impregnate cu subiectivism şi, poate, o serie de citate ori doar răstălmăciri ale lor, la fel de personal interpretate ca şi o piesă muzicală clasică preluată de o trupă de jazz care a rătăcit sau îşi aminteşte vag partitura. Pentru că asumata mea condiţie de spectator al spaţiului exterior dar şi al propriilor mele tentative de integrare, stă sub semnul prudenţei de a emite teorii sau judecăţi de valoare demne de a fi luate în seamă altfel decât (modeste ) confesiuni. Despre cum simt şi cum mi se pare că simt. Adică ce semnifică pentru mine o perioadă de expresii prin arta sub toate manifestările sale: sunet, imagine, cuvânt şi rezultatul lor alchimic în structuri individualizabile.

Ce se întâmplă acum în artă şi cât de diferit este acest acum, din perspectiva celor care, din intimitatea atelierelor deschid câte o fereastră pentru a ne lăsa a privi câteva momente înăuntrul spaţiului anume plăsmuit, pregătit la fel de anume pentru a pune o mereu şi mereu mai nuanţată întrebare. Şi ea se deschide cu o gamă minoră de alte întrebări care ar putea începe cu: nu cumva prin artă noi încercăm atât o descifrare a universului cât şi încifrarea sa ? Neîmpăcaţi cu mărginirea ursită din afara şi cea izvorâtă dinăuntrul nostru a ceea ce am izbutit a descoperi şi impulsul primar de a ordona materia într-o încercare de a pune la loc „piesele” fără însă a mai reuşi a o face în armonia iniţială? ... raţiunea acestui proces fiind probabil subtilul magnetism interior, în care, fiecare părticică din descoperire leagă sau respinge o alta, într-o infinitate de alternative ?

De aici senzaţia că lumea se joacă cu noi şi de aici senzaţia că noi părem a ne juca în spaţiul înţeles al aventurii din magazia de recuzită a lumii, de aici ruperile neaşteptate de ritm şi săriturile peste pasajele iniţiatice, de aici ardoarea de a ne răspândi energia în lumea înconjurătoare cu încredinţarea că vom reuşi a preschimba şi întregii şi apropia de un model intuit, ca fiind parte legitimă din armonia cosmică iniţială. De aici oscilaţia între perfecţiunea intuită şi imperfecţiunea intuiţiei însăşi. Şi de aici toate formele pe care le îmbracă această oscilaţie, compusă din ingenuitate, meserie şi iregular, din dorinţa noastră de a rosti şi a proiecta forma lucrurilor altfel, de a-i arăta celuilalt felul în care lumea se oglindeşte în noi şi felul în care ne oglindim noi în lume.

Şi nu cumva toate aceste gesturi sunt de fapt exprimarea unei nevoi de afecţiune, a acelei dorinţe irezistibile de atingere a imaginii „feţei întoarsă spre noi”, a dorinţei de a oferi ceva în schimbul acestei întoarceri a feţei spre noi ?

Şi de aici nu cumva percepţia acţiunii noastre ca joc este doar una mai mult de suprafaţă, fiindcă tot ceea ce pare că facem este doar a masca acest ritm cu încercarea de a o lua de la capăt, cu speranţa că de data asta vom reuşi ? Fiecare nouă creaţie se supune acestui proces, ea poartă în sine germenul unei împliniri, şi este de fiecare dată o reuşită, dar nu într-un absolut ci într-o vremelnica cursă împotriva timpului. Şi totuşi fie şi această împlinire şi reuşită dintr-un timp anume un dar cu care ne împlinim noi înşine, cei care privim şi ascultăm şi înţelegem, cei care ne deschidem spre această chintesenţă a expresiei artistului, spre extrovertirea spiritului său creator care ne poate propune un popas în Wonderland, tărâmul miraculos de care interiorul nostru are atât de multă nevoie pentru a poposi, pentru a face provizii de bucurie şi a încărca speranţa indispensabilă următoarelor etape ale călătoriei. Acum, aici, luându-l de partea noastră pe Baudelaire care spunea că “Iregularul, adică neaşteptatul, surpriza, uimirea –este un element esenţial al frumosului”, nu asta căutam noi oare prin orice atenţie pe care o acordăm crâmpeiului de artă asupra căruia ne oprim?” Dar pentru asta trebuie să ştim să ne oprim. Un răgaz în timp şi un prilej de răgaz în timp.