Despre odihna voiajorului -Jean Luc Ponty

Atunci când mă las pătruns de energiile muzicii, ordonez o ierarhie a valorilor în care potenţialul interior trebuie reconsiderat şi pus în ordine în funcţie de ceea ce simt şi ceea ce mi se relevă ca fiind deasupra simplei apartenenţe la cotidian. E un alt fel de a spune că îmi face bine să mă detaşez şi că astfel intru într-o zonă de protecţie de unde am puterea, liniştea interioară şi imboldul de a căuta raţiunea mişcării mele în timpul care se consumă după o convenţie a înşiruirii anilor dar şi după un proces chimic care mă tratează ca pe un obiect supus degradării, integrat în acest consum cosmic, diferenţiat de celelalte obiecte prin tocmai capacitatea sau premoniţiile de a percepe această trecere. Paradoxul este că deşi ştiu, trec prin pasajul care mi-a fost destinat, cu pedala apăsată la maxim, comprimând orele şi zilele într-o istorie din care, cu sufletul la gură, aştept şi doresc evenimentul următor, următoarea clipă promisă ca fiind, îndrăznesc să sper, mai presus de toate celelalte. Oricum, departe de înţelepciunea lui Matei Călinescu, care-i şoptise personajului Zacharias Lichter: „cel ce se grăbeşte, se grăbeşte să moară”. Dar noi mai toţi nu facem altceva decât să optăm pentru nota minimă şi asta după ce participăm cu înţelegere la toate experienţele lecţiei cunoscute şi să vorbim despre neliniştea sublimă, despre intensitatea consumului ca valoare în sine şi despre cele care vor veni mâine, anulându-l în acest fel, cu însetare, pe astăzi.
Dar totuşi, astăzi are o şansă în plus a rămâne prezent, aşa, poluat de presentimentele sau crâmpeie din puzzle-ul de mâine, când îmi dă în minte să ascult un muzician care a parcurs una dintre cele mai de invidiat experienţe , cântând alături de maeştrii de vârf ai jazzului din secolul trecut: Jean Luc Ponty. Violonist în opţiune finală (numit de specialiştii în jazz drept pionier al viorii electrice) însă impregnat cu exersarea pianului, a clarinetului şi saxului, Ponty şi-a ales locul la interferenţa dintre genuri, din care a tras nuanţe, modalităţi, tehnici şi teme în spiritul recuperator şi unificator al fuziunii.
Stilul viguros şi bogat, cu linii sonore cursive, susţinut temperamental de partenerii de grup îl caracterizează pe J.L.P, deşi nu rareori lasă cate o breşa pentru piese cu tentă meditativă, comentarii interioare şi dialoguri cu sunete întinse, prelungi, care se identifică, şi dau cu mare capacitate de transpunere titlul pieselor.
Conformându-mă cu greu unui mod tehnic şi sec de prezentare, spun şi eu despre J.L.P. că este absolvent al conservatorului de la Paris şi că rivalizează cu Stéphane Grappelli pentru titlul de cel mai proeminent şi influent violonist de jazz european. Amintesc asta pentru cei care privesc jazzul de la înălţimea costumelor negre şi a cămăşilor scrobite garnisite cu papion şi care nu-şi pot depăşi cercul unui mod clasic de percepere, conservator prin influenţă, pretenţii şi mimetismul de bon ton. Pentru că profunzimea la care a ajuns o mare parte a jazzului şi în special jazzul european este de departe demn de luat în seamă şi îndeosebi poate de consumatorii de operetă, care, ca şi spectacol spumos, facil, zglobiu şi optimist înfiripă istoria uşor digerabilă a experienţei muzicale totuşi marginale a muzicii „adevărate”. Vorbesc însă despre un altfel şi ştiu că e bine că lumea noastră este mai bogată prin existenţa unor astfel de altfel, intermediari. Corelaţia dintre aspectul tehnic al artei şi starea de perplexitate, între ceea ce poate să se întâmple şi ceea ce s-a întâmplat deja este întotdeauna intermediată de cineva din afara noastră. Să le spunem Intermediari celor dintre care îl putem alege pe cel care poate opri cu un gest timpul şi a ne strecura prin această breşa dintre momentul anterior şi cel care va urma să vină, într-o buclă din afara timpului, acolo unde existenţa biologică a omului nu poate pătrunde şi unde fericirea absolută probabil că este posibilă, şi unde sănătatea minţii noastre probabil că este posibilă şi unde probabil că este posibil ca odată intraţi , ceva din existenţa noastră singulară să rămână pentru totdeauna, şi unde probabil că Marea Întâlnire dintre noi toţi să fie posibilă, unde firescul este cu siguranţă posibil. Şi unde cu siguranţă Dumnezeu este posibil fie şi aşa cum l-a cunoscut Naomi Ginsberg, mama poetului damnat: „Ieri l-am văzut pe Dumnezeu. Cum arăta? Ei bine, după-masă m-am urcat pe o scară – Are o colibă prăpădită la ţară, că Monroe, NY fermele avicole în pădure. Era un bătrân singuratic cu barbă albă. „I-am gătit cina. I-am gătit o cină bună – supă de linte, legume, pâine cu unt – laptzi, el s-a aşezat la masă şi a mâncat, era trist.
„ I-am spus, uită-te la toate luptele şi omorurile alea de peste tot, Ce se întâmplă? De ce nu le opreşti?
„Încerc zise el - E tot ceea ce putea să facă, arăta obosit. E burlac de-atâta vreme şi-i place supa de linte.”
Suita Mystical Adventures.
Dar aşa se întâmplă şi în albumul Cosmic Messenger, album el însuşi de o coloratură vag „albastră”, în piesele Etherial Mood, sau în I only feel good with you , o piesă în registrul sensibil care prinde superb starea de plenitudine şi totodată de incertitudine a ceea ce s-ar înţelege prin starea de bine a apropierii, un ideal care se vădeşte prin plenitudine, inflexiuni meditative dar şi prin presentimentul incertitudinii şi vădit, în piesa care da numele albumului, poate una dintre cele mai frumoase „balade” jazz. La fel, Mesagerul cosmic de pe albumul cu acelaşi nume, o piesă a nostalgiei după Mahavishnu Orchestra, o piesă a reamintirii dar şi a reaşezării unei experienţe într-o explorare a momentului prezent, tributul apartenenţei sale, mai mult sau mai puţin intuitive, la complexitatea uluitoare a stării create de John McLauglin şi a magiei cu care a unificat prezenţa unei întregi galerii de muzicieni care, dezlipiţi apoi din această planetă alchimică au devenit ei înşişi magiştri şi unificatori.
Senzaţia din Cosmic Messenger o regăsesc în Imaginary Voiage , album al reverberaţiilor şi al sunetului prelucrat, înfiripător de ambianţă însă fără complexitatea şi profunzimile din Inner mountain Flame, regăsite pe alocuri în Part IV, dar pe un ritm uşor înstrăinat, spre rock. Experienţa cu teribilismul corupător a lui Frank Zappa (un burlesc agitat, tehnicist şi hiperproteic) nu putea să nu lase urme. Nimic rău în asta doar că altfel. Însă cu piesa Mirage de pe albumul Enigmatic Ocean – cu ritmurile ei de fundal repetate şi stratificate peste care străbate comentariul viorii electrice, deschis narativ, meşteşugind „cu profundă eleganţă” liniile sonore ale unei arhitecturi muzicale de excepţie, mă împac mai bine şi cu o alunecare spre acest altfel. Altminteri, cea mai complexă demonstraţie a ceea ce înseamnă J.L.P s-a alcătuit în antologia franceză „Le Voyage”, unde se află cele două doze de acum, pe care le prizez fără teamă că aş deveni dependent. Pentru că sunt oricum dependent. Aşa cum sunt dependent de privitul pe fereastră, care este al momentului acum, aşa cum sunt dependent de neliniştea sublimă a momentului acum şi de cei care îmi manipulează afecţiunile, şi de ingredientele iluziei şi de firul de aer înnodat între clipa trecută şi cea care pare să vină, de nostalgia după ceea ce pare să fie Once a blue planet. De clipa de odihnă a voiajului meu In the kingdom of peace.