Transcripţia pentru muzică de orgă

Floarea din borcanul de sticlă pentru alune aflat înainte în bucătărie
s-a răsucit pentru a găsi un loc la lumină,

uşa dulapului deschisă, pentru că tocmai am tras de ea, a rămas
amabil deschisă aşteptându-mă pe mine, deţinătorul ei.


Am început să-mi simt durerea în aşternut pe podea, ascultând muzică,
durerea mea, de-aceea vreau să cânt.
Camera s-a strâns în jurul meu, mă aşteptam la prezenţa Creatorului,
mi-am văzut pereţii şi tavanul zugrăviţi în gri, ei îmi conţineau
camera, mă conţineau şi pe mine
aşa cum cerul îmi conţinea grădina,
mi-am deschis uşa
Viţa plantei agăţătoare urca pe stâlpul căsuţei, frunzele
noaptea erau tot acolo unde le lăsase ziua, capetele de animal ale
florilor acolo unde crescuseră
să gândească la soare

Pot să readuc cuvintele ? Gândul transcripţiei va ameţi oare
ochiul deschis al minţii mele ?

Blânda căutare a creşterii, graţioasa dorinţă de a
exista a florilor, aproape extazul meu de a exista printre ele
Privilegiul de a-mi fi martor la propria existenţă – şi voi
trebuie să căutaţi soarele…

Cărţile mele se-ngrămădeau în faţa mea pentru folosul meu
aşteptând în spaţiu unde le-am aşezat, n-au dispărut,
timpul şi-a lăsat rămăşiţele şi calităţile pentru ca eu să le folosesc –
cuvintele mi se îngrămădeau, textele mele, manuscrisele mele, iubirile mele.

Am avut un moment de claritate, am văzut sentimentul în inima
lucrurilor, am ieşit în grădină plângând.
Am văzut florile roşii în lumina nopţii, soarele s-a dus, crescuseră
de tot, într-o clipă şi aşteptau oprite în timp pentru ca soarele zilei
să vină şi să le dea…
Flori pe care le udam credincios ca într-un vis la apus
fără să ştiu cât de mult le iubeam.
Sunt atât de singuratic în gloria mea – doar că şi ele acolo –
mi-am ridicat privirea – acele tufişuri roşii înflorite chemându-mă şi
apărând la fereastră aşteptând în iubire oarbă, şi frunzele lor au speranţe
şi sunt întoarse cu vârful tocit spre cer să primească – toată creaţia
deschisă să primească – însuşi pământul întins.

Muzica pogoară, ca şi vrejul înalt ce se-apleacă de greutatea florilor,
pentru că trebuie, să trăiască, să continue până la ultima picătură de bucurie.
Lumea ştie iubirea ce e în pieptul său ca şi în floare,
suferinda singuratică lume.
Tatăl e milostiv.

Dulia becului a fost grosolan agăţată de tavan, după ce casa
a fost construită, să primească o priză care intră bine în ea,
şi deserveşte fonograful meu acum…

Uşa dulapului e deschisă pentru mine, unde am lăsat-o, de vreme ce am
lăsat-o deschisă, a rămas cu amabilitate deschisă.
Bucătăria nu are uşă, gaura de acolo m-ar lăsa
dacă aş vrea să intru în bucătărie.
Îmi amintesc prima dată când m-am culcat cu cineva, H.P. mi-a luat cu
îngăduinţă virginitatea, stăteam pe chei la Princetown, 23 ani, bucuros,
cu speranţele ridicate la Tatăl, poarta pântecului era
deschisă să mă primească dacă vroiam să intru.
Sunt prize nefolosite prin toată casa în caz c-aş avea nevoie de ele.
Fereastra bucătăriei e deschisă să lase aerul să intre…
Telefonul – trist de spus – stă pe podea –
n-am bani să mă branşez –

Vreau ca oamenii să se-nchine când mă văd şi să spună el are
darul poeziei, el a văzut prezenţa Creatorului.
Şi Creatorul mi-a dat o şansă de a fi în prezenţa lui pentru a-mi
satisface dorinţa, ca să nu-mi răpească dorul de el.

Berkeley 1955