Miercuri, o zi nevralgică, ascultând Charlie Haden

“There's a soulful reserve to Haden's art…his sound
and intensity of expression are as deep as any jazz
bassist's. Rather than concentrate on speed and
agility, Haden subtly explores his instrument's
timbral possibilities with a sure hand and sensitive
ear”. Chris Kelsey

Experimentul este doar un plan de evadare din stereotipie, din metodă, din slăbiciunile anticipării; o joacă pe marginea lucrurilor învăţate, o tatonare a improvizaţiilor şi bucuria de a descoperi o plăcere nouă în structura plăcerii originare. Dar un basist ca şi Charlie Haden atunci când este în trio cu Ginger Backer şi Bill Frisell şi cantă Our Spanish Love Song nu mă lasă să îmi doresc mai mult de un refugiu în jazzul de tavernă luminată obscur, ascultând Alone Together, ori Lady in The Lake (Charlie Haden and Quarted West), în tovărăşia unui pahar cu vin care-mi lasă pe mană o umbră roşie, privind pe furiş fata care flecăreşte distrată la o masă vecină, cum îşi aprinde cu lentoare o ţigară şi cum modelându-şi buzele suflă prelung fumul subţire înspre tavan şi cum îşi trece rotind două degete pe muchia paharului. Fără să-mi pese că sufăr pentru ceva ce nici măcar nu s-a întâmplat. O stare care se iveşte când îmi sună în minte Billie Holiday, prima mea mare iubire descoperită într-un banal magazin de discuri pe-o străduţă îngustă în Tubingen. Deep Song.
Şi-apoi într-un dute -vino al jazzului “cuminte”, calm şi încărcat cu lirism înregistrat de Haden şi Michael Brecker, secondaţi la pian de acelaşi uluitor Brad Mehldau (câteva călăuze “rătăcite” ale visului american) mă alunecă peste bucla timpului, fiindcă ceea ce se petrece în acest moment de ascultare, plin de linişte şi calmă emoţie, îmi lasă liberă o mică fisură în obsesiva capcană care se numeşte “trăirea în timpul prezent” şi chiar o oarecare detaşare de la ceea ce ar trebui să fiu atent acum: eficienţa în cadrul momentului social, rostul meu “important şi util”, agenda cu priorităţi şi nenumărate puncte ale unor lucruri rămase neîmplinite şi care aşteaptă la rândul lor sa-şi exprime o existenţă devoratoare.
Cu alte cuvinte un chip de recurs la lucrurile pe care ar trebui să le consider vitale, la gesturile “ferme” ale clanurilor politice, modulaţiilor verbale insinuante ale prezentatorilor de televiziune, responsabilitatea civică a sesiunilor electorale, vehemenţa promisiunilor şi galeria de personaje ale zilei, micii mandarini efemeri şi marii oameni de afaceri împovăraţi de dramaticul lor destin, o lume de neînlocuit ... Aiurea...
Şi trebuie să mă apar şi ascult piesa Silence de pe albumul cu acelaşi nume (Billy Higgins, Chet Baker şi Enrico Pieranunzi) şi mă gândesc la nişte minusculi fulgi de zăpadă care se lipesc de un altul şi apoi de un altul şi de un altul, până la consistenţa unui bulgăre fragil rostogolit într-o firavă imitaţie de avalanşă. Căutând de fapt o adiere de căldură, solidaritatea despre care tot povestim şi care ar porni de la percepţia şi înţelegerea existenţei celuilalt ca pe o cale spre propria noastră existenţă.
Şi pentru a nu cădea pradă melancoliei ascult My Funny Valentine care aduce o undă însorită şi-apoi Round midnight, piese clasice care plutesc, revin şi se întrupează cameleonic în marile concerte, parcă să regăsească un fir roşu al Jazzului prin tentaţii şi evadări, prin amprenta personalităţii instrumentiştilor de geniu, care bântuie ca nişte îngeri rătăcitori şi misionari ai unei credinţe în virtuţile tămăduitoare ale sunetului.
Sună arhaic şi patetic, îmi spune D-l Ioachim, asta se întâmplă când ai prea mult timp de stat cu tine şi când deodată simţi că ai şi prea tot spus câte ceva şi e de-ajuns, că trebuie să te smulgi şi să închei cu o judecată “de valoare”. Nu găseşti însă niciodată cuvântul de încheiere şi nu găseşti împrejur nici un alt înlocuitor inteligent, ca un fel de punct de sprijin pe care să-l cauţi cu aparentă ostentaţie. Despre care să-ţi spui că odată găsit, lucrurile ar sta mult mai simplu, fiindcă altfel trebuie să plăteşti toate celelalte probabile soluţii contaminate de apartenenţa la cotidian, soluţii care cer un preţ atât de mare care poate fi chiar viaţa în sine.
Dar nu are rost să mergi atât de departe. Oricum, orice „judecată de valoare” devine cu totul exterioară şi inutilă când asculţi muzică şi tot ceea ce trebuie să faci câteodată este să închizi ochii, să îţi imaginezi mai departe scena în care fata de la masa vecină flecăreşte distrată într-o baie de lumină difuză de culoarea mierii, gesticulează leneş şi răsfiră prin aer fumul străveziu al ţigării, şi degetele ei plimbate pe buza paharului trezind un sunet straniu şi prelung care străbate toate celelalte sunete şi te cuprinde hipnotic într-o fuziune profundă cu legănatul tău uşor pe scaun şi gestul mâinii tale care, din când în când, lăsată în voia ei, bate încet şi moale ritmul în Twilight Song ori Waltz for Ruth de pe albumul Night and The City, unde un alt pianist al jazzului contemplativ, Kenny Barron are o conversaţie memorabilă cu Charlie Haden.
Şi magia aceluiaşi waltz cântat de Charlie Haden în compania unui chitarist de mare sensibilitate, un nativ din lumea rockului dar definitiv asimilat în jazz (Pat Metheny), într-un alt superb album Beyond The Missouri Sky. Fiindcă acolo se află ceea ce ţi-ai fi dorit să găseşti înainte, poate tocmai nevoia de a rosti cuvântul –punct de sprijin salvator, cu totul altfel însă, teribil de altfel, subjugant de acest “altfel” decât l-ai cunoscut vreodată.
Acum ştiu sigur că sufăr de o boala incurabilă ce poate fi pusă pe seama vreunei poţiuni alchimice de viaţa care conţine particule fine de metal topite, plutind în jurul meu în aer când ascult piese precum Always say goodbye, o subtilă împăcare între timpul trecut şi timpul prezent. Şi singura certitudine pe care o am în acest timp prezent este că nu doresc să fiu “exorcizat” de spiritele sale anarhice şi posedante, că mi-e bine şi că mi-e un fel de linişte şi că e miercuri în care am ales să stau pur şi simplu şi să privesc peste marginea zilei.