Despre libertatea de a cere castrarea violatorilor - 5

Publicat in "Timisoara" nr. 33/2009

Discursul generos şi idealist despre dreptul fiinţei umane de a nu fi judecat capital, ţine atât timp cât nu suntem afectaţi direct de crime abominabile. Suntem iertători în absolut atunci când psihopatul criminal ucide bestial pe cineva la distanţă de câmpul nostru de afecţiune. Vestea atrocităţii ne atinge printr-un flash mass-media comprimat între prizele imediate de reclame, ştiri despre starea vremii, anunţuri despre angoasele crizei şi despre costuri superoferta ale noilor tipuri de BMW.
Suntem iertători când repetăm pioşi secvenţe din textele confesiunii (religiei) pe care am urmat-o din tradiţie, partizani temperamentali ai Dumnezeului nostru pe care-l punem în competiţie mai mult sau mai puţin vehementă cu Dumnezeii celorlalţi, care, la fel de sfinţi şi ne negociabili, au lăsat lumii de credincioşi anume legi, altfel decât ale noastre. Suntem iertători în numele acelui „egal” dintre toate fiinţele umane şi în numele acelui „egal” facem rabat la povara pe care bestia umană o lasă pe umerii unei societăţi turmentate de obsesia progresului. Nu vrem să ne gândim la ceea ce înseamnă această povară în economia societăţii, iar drama pe care o trăiesc familiile şi cei apropiaţi victimelor criminalilor în serie, drama victimelor ucigaşilor sadici şi a sociopaţilor lipsiţi de sentimente şi de empatie cu celelalte fiinţe încercăm să o alinăm cu compasiune.
Suntem iertători când copiii noştri nu sunt chiar ei violaţi şi ucişi în chinuri, pentru că cei violaţi şi ucişi fac parte din lumea „celorlalţi”, un fel de lume percepută la nivel epidermic, confundabilă cu una fictivă, confecţionată de buletinele de ştiri pe care le prizăm cu instinctul avidităţii de senzaţional, cu nevoia noastră de a trăi pentru câteva secunde doza tare de incredibil/real a ştirilor, senzaţii pe care le oprim din telecomandă şi apoi ne întoarcem spre noi, cu cele ale noastre.
Goana după senzaţional îmbracă figurile criminalilor în serie într-o aură misterios-romantică, ne fascinează felul în care îşi descriu faptele, pentru că ceea ce au săvârşit iese din sfera normalităţii cu care suntem obişnuiţi şi pare o ficţiune. Magnetismul răului este cu atât mai puternic cu cât viaţa noastră este mai plată şi mai de rutină iar apariţia pe ecran a faptului extrem este prilej de trăiri intense şi surescitare. Povestim cu frison ceea ce ni se pare „incredibil” şi ne împărtăşim în şoaptă impresiile despre ceea ce am aflat că li s-a întâmplat altora, suntem năuciţi, oripilaţi, revoltaţi şi totuşi fascinaţi. Fiindcă mass-media ştie cel mai bine cum să cultive setea noastră de senzaţional, ratingul creşte şi odată cu el cresc beneficiile. Strategiile de informare în masă sunt practic gândite, informaţiile ne sunt prezentate gradat, susţinute uneori abil de un fond sonor pregătitor, sonor care creşte tensiunea pe măsură ce ne apropiem de punctul cel mai fierbinte. Imaginea este căutată şi o mulţime de amănunte, aparent nesemnificative sunt insinuate pentru a ne impresiona şi a crea dependenţă pentru ceea ce urmează. Abia aşteptăm să redeschidem televizorul la ora la care se face bilanţul întâmplărilor de peste zi. În acelaşi timp, influenţaţi de feţele progresului tehnic, ne-am obişnuit să gândim că odată cu evoluţia în timp, societatea a progresat continuu şi ceea ce s-a petrecut odată sub diverse forme ale organizării sociale este fie perimat fie produs de o gândire rudimentară, „de negru ev mediu”, când instituţia religiei, în numele Domnului, ardea pe rug vrăjitoarele, dezmembra „necredincioşii”, măcelărea călugării care predicau moderaţia şi austeritatea; când legile timpului spânzurau hoţii de cai şi decapitau în pieţe criminalii.
Avem vanitatea timpului prezent prin prisma căruia vedem organizarea socială a omului de ieri doar sub aspectul unei brutale şi intolerante poziţii faţă de actul criminal, socotind că „omul nou” trebuie să fie la înălţimea vremurilor, protector al vieţii oricare ar fi forma sub care se manifestă, angelică sau monstruoasă, creatoare sau distructivă. Dar nu cumva poziţia noastră toleranta, limitată şi grijulie faţă de viaţa distructivă este o subminare a dreptului nostru la o viaţă creativă, normală şi protejată ?