Despre Libertatea de a cere castrarea violatorilor 3

3. (Publicat în ziarul Timişoara nr.27/14.03.09)

Până unde merge compasiunea şi până unde merge înţelegerea noastră? Care este viziunea societăţii asupra drepturilor cetăţenilor şi în ce măsură acestea nu sunt doar cadre declarative, formal acoperite cu realitate?
La ce ne foloseşte cunoaşterea dacă instrumentele societăţii sunt vulnerabile şi viciate în însăşi eficienţa reţetei cu care tratează violatorii, ucigasii ce au comis atrocităţii, criminalii financiari care au făcut ravagii în mii şi sute de mii de vieti ? Pentru că nouă, cunoaşterea ne foloseşte pentru a ne conştientiza suferinţa, iar “lor”, prădătorilor, cunoaşterea le dă puterea de a supravieţui dincolo de conştientizarea suferinţei noastre. Şi nu prea ne ajută la nimic faptul că ştim cã infractorul recidivist îşi cunoaşte mai bine drepturile decât oricare cetãţean obişnuit care nu aparţine meseriei de jurist. El şie că poliţistul care îl arestează trebuie să-şi cenzureze forţa pe care o foloseşte pentru a-l prinde, imobiliza şi reţine, fără să-i „deterioreze starea fizică sau imaginea publică”. El ştie că gardianul din penitenciar va fi supus unui subtil fel de violenţă prin orice reclamaţie facută împotriva sa, indiferent cât de bine motivată. Pentru că orice fel de reclamaţie înregistrată devine subiect de cercetare iar cercetarea se răsfrânge pe plan psihic în harţuială. Ceea ce pentru puşcăriaşul „profesionist” este un prilej de triumf şi jubilaţie.
La ce ne foloseşte să stim că „armele” întrebuinţate de cele două tabere sunt inegale? Deşi, în sistemele de detenţie, aparent gardianul este cel care posedă arsenalul legitim, infractorul înrăit este cel care profitând de abilitatea avocatului şi a unei legislatii încâlcite, poate prelua conducerea ostilitaţilor şi răsturna în favoarea sa jocul. Ştiind că nu mai are ce pierde, lumea din jur devine “obiectul muncii sale” şi singura performanţă care îl mai satisface este tocmai aceea de a excela în ceea ce ştie mai bine să facă: virtuozităţile de violenţă.
Pentru ei crima a devenit nu doar profesie şi calificare ci valoare a performanţei.
La ce ne foloseşte să ştim ca violenţa împotriva gardienilor face parte cu predilecţie din divertimentul criminalilor vieţaşi ? Cum rezultă din istoriile contemporane ale penitenciarelor „de maximă siguranţă”, viaţa acestor criminali recidivişti nu mai are alta miză, scop, decât cel al unui urcuş într-o ierarhie a puterii şi a demonstrării acestei puteri, care îi situează în postura de a domina şi folosi piramida de sub ei în cele mai diverse moduri. De la satisfacerea unor nevoi imediate (ţigări, mâncare, droguri, alcool şi sex) până la construirea propriei lor legende. Faima de a fi considerat „de temut”, este făcuta public prin panoplia de lovituri, mutilări şi crime. Pentru el penitenciarul devine o arenă unde, pare că se confundă cu un toreador care se joacă supertehnic şi spectaculos cu taurul, în plin risc şi totuşi ferit de legea care-l desparte de condiţia de animal, fiindcă ordinea valorilor sale este inversată. În acest temei îşi acordă dreptul şi rolul de a-l răni şi ucide pe „celălalt” în ropotele de aplauze ale asistenţei.
Scopul criminalului vietaş de a se strădui să supravieţuiască este unul aproape secundar, pentru că, aşa cum observam, nici un motiv social nu-i periclitează existenţa, el nu poate muri de foame sau de frig şi nu trăieşte stresul obligaţiilor de a-şi întreţine familia. El nu este măcinat de nevoile zilnice şi are tot timpul de partea sa pentru a-l folosi în strict propriu-i interes. El se dedică sieşi cu narcisism şi sete nepotolită de a fi băgat în seamă. Oscilează de la programul tenace de gimnastică (mărirea capacităţilor fizice cultivate în săli de forţă prin ore în şir de „tras la fiare”), la automutilări. Nu pare ieşit din comun să auzim de cuie bătute în frunte, linguri şi obiecte metalice înghiţite sau bile de rulment introduse în penis. Această din urmă modă e foarte apreciată la tinerii infractori care se şcolează pentru clipa îndepărtată când îi aşteaptă „liberarea”. Ceea ce pentru majoritatea dintre ei va fi doar o scurtă vacanţă încheiată cu o nouă ticăloşie, o nouă victimă, un nou proces costisitor pentru societate. Unul contra celorlalţi. Un singur pedepsit şi o multime de victime, şi o mulţime de feţe ale libertăţii şi actori ai libertăţii.
Libertatea Justiţiei este să delibereze şi să încadreze cazul într-o formă de pedeapsă, acordată rezonanţei contractului social.
Libertatea Statului este să drămuiască banul public şi să-şi recompenseze cetaţenii după merite şi acţiuni. Libertatea Statului este să–şi protejeze în mai mică sau mai mare măsură cetăţenii fiind pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă. Statul este, prin consecinţa protecţiei sociale pe care o acordă infractorilor- muma acestora. Statul este, prin consecinţa protecţiei sociale pe care o acordă cetăţenilor defavorizaţi (pensii şi salarii sub limita calculată a „coşului zilnic”, incapacitatea de a asigura locuinţe şi locuri de muncă) – el însuşi bolnav şi sursă a bolii simbolic numită „ciumă”.
Libertatea Societăţii Civile este să-şi dea cu părerea şi să fie sau nu auzită, luată ori neluată în seama. Şi să înţeleagă sau nu ce se întâmplă în spatele aparenţei servite de politicieni.
Libertatea cetăţeanului este să trăiască în limitele legilor, pe riscul şi pe norocul său de a se afla în lume, societate şi loc “la timpul potrivit şi în locul potrivit”.
Libertatea legilor este să dea sens acestei sintagme „timpul potrivit şi locul potrivit”.
Adică să întreţină dependentă existenţa noastră de noroc. Norocul, cel care devine singurul protector pe care ne putem baza în contextul relaţiei dintre prădător şi victimă.
Norocul de a nu fi deposedaţi de bunuri, jefuiti, violaţi sau ucişi. Sau ghinionul...
Cu alte cuvinte suntem lăsaţi în voia sorţii de toate celelalte libertăţi.
Şi totuşi care ar fi armonia dintre aceste libertăţi ? Care este prioritatea libertăţilor fiindcă toate lucrurile din lume se înscriu pe o scară a priorităţilor sau ordine morală iar dacă ar fi fost suficient să trăim doar după „legea” necunoscută a norocului, la ce ar mai fi fost nevoie să plătim Statului care ne guvernează taxe şi impozite pentru protecţia noastă cea de toate zilele ?
Iar dacă totuşi ne supunem legilor statului, datoria noastră este să încercăm să le îndreptăm în aşa fel încât plaga infracţionalităţii să nu consume o felie atât de groasă din buget, să oblige infractorii să-şi ispăşească pedeapsa printr-o reparaţie adusă societaţii, să dăm sens celei odată numite „muncă silnică” şi să repunem în discuţie dreptul bestiei umane de a supravieţui parazitând pe munca omului cinstit.
În final să repunem poate în discutie dreptul la viată a bestiei umane, fără a fi timoraţi de religii şi aproximaţia unui discurs despre drepturile omului. Şi cum folosim acest drept ?