România. Post Scriptum – o carte de citit și de recitit în fiecare decembrie.  "http://www.moldova.org/wp-content/uploads/2014/01/romania_post_scriptum-680x365.jpg" style="float: none; margin: 0px; padding: 0px; position: relative;">

December 26

15:14 2013 

În decembrie 1989 aveam 11 ani, știam foarte puține lucruri despre România (mi-era neclar cum poate fi Eminescu și al nostru și al lor; cum avem aceeași limbă, dar în grafii diferite?). Tata își tot cumpăra cărți din librăriile Drujba, unde se găseau cărți străine, inclusiv carte românească. Era o astfel de librărie și în Chișinău, însă fără carte românească. Cea mai apropiată Drujbă cu carte românească era la Odesa. Dar tata vorbea despre asta cu „oamenii mari”, eu mai prindeam frânturi din discuții, dar oricum nu înțelegeam mare lucru.

În România începuse Revoluția. Înțelegeam din Revoluție tot atât cât înțelegeam din România. În Antonești tocmai veniseră cu un spectacol Sandu Grecu și Sergiu Finiti. După spectacol am mers la finul nostru, la televizorul căruia, printr-o minune, se putea viziona TVR-ul. La TVR rula Revoluția în direct. Oamenii ăia erau ca și noi, vorbeau ca noi – le simțeam și vedeam trăirea la intesitate maximă, dar maturii nu se oboseau să-mi explice. Și ei erau fascinați de ceea ce se întâmpla.

Deși cu timpul lucrurile din capul meu s-au mai clarificat, Revoluția a rămas Ceva fascinant și necunoscut până la capăt. Oficial libertatea românilor venea odată cu împușcarea lui Ceaușescu. Libertate, împușcare (nici nu mai adaug – împușcare de Crăciun) – sună cel puțin bizar. Dar după Ceaușescu a urmat de fapt o virgulă. Ceaușescu, Iliescu.

O carte ce cuprinde atât trăirea Revoluției cu tot cu declanșarea ei, cât și disperarea, speranțele oamenilor de sub Ceaușeșcu (și virgulă), este România. Post Scriptum (Planetarium & Brumar, Timișoara, 1999) de poetul timișorean Petru Ilieșu. Petru Ilieșu (ca și mulți alți scriitori timișoreni valoroși) este mai puțin cunoscut în România, pentru că oricum ai lua-o, Timișoara este o margine, ca Basarabia, chiar dacă marginea e spre Vest. Petru Ilieșu nu poate fi încadrat în vreo mișcare literară sau generație, pentru că nu-l interesează asta, „Nu este o vedetă a lumii literare, deși literatura pe care o scrie ar fi putut să-l transforme într-un VIP. Este mai degrabă necunoscut sau cunoscut prea puțin decât celebru, chiar și în randul scriitorilor”, cum scrie Elena Vlădăreanu. Ca vârstă (născut în 1951), Ilieșu ar fi optzecist, chiar și ca influență, optzeciștii fiind marcați de literatura generației beat. Doar că cel puțin până în anii 90, optzeciștii n-au avut în poezia lor loc pentru social sau politic. De fapt nici nu aveau voie. Iar Scrisoare deschisă despre fratele meu, Domnului Gorbaciov poemul social-politic al lui Petru Ilieșu, scris și trimis Europei Libere în octombrie, 1989, este unul dintre cele mai frumoase poeme din literatura română. Și are tot ce-i trebuie unui mare poem: scris impecabil, cu o poveste în afara lui, cu un P.S. zguduitor peste câteva luni după scriere (“Acum se moare de glonț în România, Domnule Gorbaciov!”), cu un autor care era în momentul scrierii interzis.

Volumul mai cuprinde România (O pastișă după Ginsberg) – apărut în 1996 la Marineasa & Planetarium și premiat de USR Timișoara, România. Post Scriptum și mai multe texte despre Petru Ilieșu, poezia și biografia lui. Cartea e bilingvă, ceea ce normal ar fi trebuit să-l facă cunoscut pe Ilieșu în afara României. România (O pastișă după Ginsberg) și România. Post Scriptum sunt niște poeme fracturiste înainte de apariția fracturismului. Paranteza la primul poem (O pastișă după Ginsberg) e, de fapt, dorința de a-l omagia pe Allen Ginsberg, pe care Ilieșu îl admiră și din care a tradus. Marius Ianuș, unul dintre fondatorii fracturismului (alături de Dumitru Crudu) a avut mai târziu și el un poem întitulat România, dar fără vreo paranteză. Căci pentru cineva care l-a citit pe Ginsberg, intertextul era evident. Atât în România (O pastișă după Ginsberg), cât și în România. Post Scriptum disperarea e în creștere („România ți-am dat totul și acum sunt nimic”, „Poți să te speli pe cap cu victoria ta postrevoluționară”, „Postrevoluția este o cutie de conserve care zăngăne. / O cacealma cu lumpeni revoluționari și/ lichele parvenite./ Un vax./ Un pârț istoric al unor pârțâiți istorici./ Jegoșenia și lichelita unei/ noi-vechi generații de nespălați limbiști și limbiști/ limberschimbiști./ Nu mă simt bine. Îmi vine să vărs.”).

România și România. Post Scriptum sunt poeme din care poți extrage și acum, vers cu vers, lozinci pentru proteste. Sau, și mai bine, le-ai putea citi la microfon în timpul protestelor. Din păcate pentru noi, sunt actuale.

Nefiind direct despre Revoluție, volumul România. Post Scriptum îți spune mult mai mult despre Revoluție, decât reportajele lungi de la televizor. Este o carte pe care v-o recomand în fiecare decembrie. Chiar și atunci când viitorul va fi mai luminos. Însă speranța nu dispare cu totul la Petru Ilieșu. Speranța trece în alt plan, unul spiritual și religios: “România… se făcea că simt nevoia să spun… Tatăl nostru”. Speranța l-a salvat probabil pe Ilieșu ca om și din punct de vedere psihic. Mai tânărul Marius Ianuș, după câteva cărți sociale dure a cedat, și-a renegat tot ce a scris anterior și a trecut la poezie mistico-religioasă.

Deși e un poet ce nu vrea să fie la modă, Pentru Ilieșu ne-a demonstrat deja de câteva ori că simte foarte bine atât ce se va întâmpla în literatură, cât și în viață. În 89-90 a tot vorbit că Mihail Gorbaciov ar merita Premiul Nobel pentru Pace. Și Gorbaciov a luat Nobelul. Cred că e un mare poet la care tinerii poeți și cititori o să tot revină și o să-l citească, ignorând canoanele instituționalizate create de grupuri, grupulețe și grupări literare. Vreți argumente? Intrați pe blogul scriitorului și citiți-i poemele. Alexandru Vakulovski.