Nils Peter Molvaer: Exerciţii de irealitate - despre vocile unei lumi abia cunoscute

Nils Peter Molvaer: Exerciţii de irealitate  - despre vocile unei lumi abia cunoscute

          Cu ani în urma publicam o carte-obiect „Revoluţia”, un fel de transcriere a unor stări trăite pe mai multe dimensiuni ale unui timp stratificat, un fel de „acum” conştientizat printr-o simultaneitate de ipostaze, favorizate senzorial de cufundarea în apa fierbinte într-o (din câte reţin) toamnă târzie, cu leneveală grea aşternuta peste micile puseuri de anxietate inerentă unui temperament care îşi verifică permanent poziţia de locuitor într-o minusculă lume provizorie.

        Scriam despre baia domnului Ioachim care avea o fereastră spre sud şi despre cada cu apă fierbinte şi despre puzderia de nori care străbat încet, hipnotic cadrul ferestrei d-lui Ioachim cufundat în apa fierbinte, şi despre încăperile apartamentului său care adăpostesc

fantome ale trecutului de familie şi despre cum  Ioachim privindu-şi corpul ca pe ceva ireal, moale şi străin cufundat în apa fierbinte, printre aburii străvezii şi norii în care s-ar putea descifra crâmpeie fericite ale unui viitor tămăduitor, miraculos, se simţea ca o uriaşă insectă în care apa fierbinte şi aburii verzui se înfigeau odată cu norii topiţi într-un foc teribil care părea că linge cu limbile lui trupul pe dinlăuntru ...  

        Scriam că, atunci, într-o flacără, Ioachim văzu păsările şi timpul retrăgându-se puţin... câte puţin... şi mai scriam... dar asta nici nu mai contează acum.

        Dar asta nici nu mai contează acum când tocmai ascult Alone în the Bathtub de pe discul Edy (muzica din filmul francez Edy - 2008, ) al lui Nils Peter Molvaer. Pentru că acum am înţeles din nou, pe o undă diferită, magia stării din cada de baie, nu aşa cum am văzut-o în primele filme ale lui Peter Greenaway (26 bathrooms) caleidoscopic, în sensul unei colecţii de interioare, amestec de situaţii şi scene ale unei intimităţi domestice, în stilul uşor chicotitor al celebrului regizor. Ori înverşunarea justiţiar-revoluţionară a lui Marat, care poate să fi fost mai mult anticiparea unei apocalipse. De fapt această dublă cufundare în aer şi apă, aproape ritualică, este ca o cheie cu care se descuie odaia plină cu lestul şi preţiozităţile memoriei. Şi odată trecut peste prag apare acel „Îmi amintesc”. De obicei aşa începe orice fel de recurs la dorinţa de a împărtăşi un moment trecut impregnat de emoţii redeşteptate.

       Am ascultat pentru întâia dată N.P.M. la Gărâna, nu în concertul propriu zis ci tocmai în miezul zilei, pe o căldură covârşitoare, uscată, care îţi taie respiraţia tocmai în această zonă din creierul munţilor, unde nu te-ai aştepta ca ziua să fie în contrast atât de abrupt cu temperaturile serii şi nopţii, cu capriciile dezarmante, mereu mai imprevizibile şi agresive ale unei „clime„ de niciunde”, aspră în felul ei şi provocatoare când îţi propui să rezişti la concertele nocturne, adesea garnisite cu ploi reci şi neîndurătoare, poate răzbunătoare pentru condiţia noastră de intruşi în acest spaţiu ce ar trebui să rămână „sacru”, sub dominaţia imperiului austerităţii şi al liniştii, spaţiu pe care noi îl violăm, e drept, cu pretenţia unui apel la toleranţă, fraternitate şi solidaritate întru muzică.

         Am ascultat mai întâi un fragmentarium, o suită de secţiuni, insistente şi reluări ale fracţiunilor din aceeaşi piesă, puseuri ale trompetei şi mult fluid sonor liric, energic, evanescent, captivant (Friction).  

         De la bun început, potenţializat de ecoul văii, de senzaţia de vastă întindere şi aer rarefiat, sunetul trompetei, în căutările tonalităţii potrivite îmi va rămâne pentru totdeauna în minte sub genericul cum nu se putea mai bine potrivit a lui Beggining, o piesă care conţine în ţesătură un laitmotiv ce traversează întregul album Edy până spre liricul, meditativul The End, trecând desigur prin rememorarea momentului de singurătate din cada de baie.(Azad’s Theme).

        Nu foarte diferit ca dispoziţie emoţională, albumul Er (2005) începe cu Hover - povestea unei piese-peisaj, străbătută de vietăţi muzicale care zboară deasupra orizonturilor,  susţinute de energia dezlănţuită, trepidantă  a percuţiei. Începe printr-o aducere aminte care vine încetul cu încetul în realitatea imediată şi care se doreşte a fi povestită din nou. Suite de interogaţii crescând într-un ecou copleşitor, dispărând şi revenind cu răguşeala unei voci încercate care iese din sine şi continuând în Water, o piesă complexă, în acelaşi ritm incitant,  cu un discurs melodic aproape de imaginarul unei lumi plină de fiinţe  care îşi semnalează prezenţa şi adresează chemări volatile.

        N.P.M. este fără îndoială un urmaş de sânge a lui Miles Davis, dar unul care poartă veştmintele timpurilor din urmă, timpuri în care exersarea improvizaţiei (ca profesiune de credinţă, mărturisită de altfel şi prietenei mele Adriana Carcu într-un interviu luat la Festivalul de Jazz de la Gărâna) se întreţese în compoziţia cinematografică, unde rulează o peliculă translucidă, cu spaţii muzicale rarefiate (Phum, cu lucirile sale din Jon Hassell), când supuse melancoliei şi misterului (On stream de pe Khmer), când vulcanice, cu invazii de rock, procesări electro-acustice, mixări de funck şi trance (Song of Trance, rezonanţe din Brian Eno, Claude Challe sau Jeff Mills). Aşa se întâmplă şi în albumul Steamer care se deschide cu piesa Frozen, (parţial în acelaşi registru cu Vilderness 1 sau partea a doua a piesei Ligotage de pe  Solid Ether ) şi desfăşurările lor de o vitalitate debordantă în pulsul Drum & Bas, ca maşinării în plină evoluţie susţinute de jeturi de aburi şi voci care le străbat. Şi monologul viu şi spaţializat al trompetei, cu deschiderea unui cadru aglomerat cu mobilier electronic.

          Supraînregistrări de frânturi de comentarii uşor parodice şi intervenţiile trompetei, oaze de melancolie. Timbrul trompetei schimbător, insinuant străbătând o densă arhitectură unde aleargă întreţesute într-un ritm irezistibil formaţiuni sonore ale procesării electronice şi escapade năvalnice ale chitarei într-o complexitate care merită deplin să dea piesa – nume al albumului: Solid Ether.

           Trupa: Nils Petter Molvaer: trompetă, bass, keyboard, soundscapes, sampling, double bass, programare percuţie; Rune Arnesen: tobe, percutie; Eivind Aarset: chitare; Erik Honore: keyboards; Raymond Pellicier: loops, electronică; Jan Bang: mixaje electronice, programări percuţie; DJ Strangefruit: manevre si procesări vinyl; Sidsel Endersen: voce; Knut Saevik: electronică, programări diverse, wahbass

          Într-adevăr N.P.M. poartă cu sine ADN-ul „jazzului nordic” fiind unul dintre cei mai reprezentativi şi creativi muzicieni care valorifică potenţialul noilor tehnologii în exprimarea propriilor valenţe, în fruntea listei de  profesionişti Nu Jazz.  Astfel după albumul Khmer, care a validat trompetistul ca referinţa în Jazzul actual, a urmat o suită de imprimări cu totul individualizante  continuând experienţa de interferenţă între diversele modalităţi de folosire a resurselor instrumentale convertite mai mult sau mai puţin la o interfaţă electronică. Albumul Baboon Moon este şi el expresia aceleiaşi convertiri. Amplitudine, energii pastelate, rezonanţe, intimităţi fragile (Mercury Heart, A Small Realm sau Bloodline).

          Aş putea să vorbesc despre albumul Re Vision ca selecţie de bucăţi din diverse albume inserate în filme tocmai pentru starea cu totul aparte pe care o produc. Despre suita excelentă a succesiunilor de pasaje şi despre concertul de la Montreux Jazz Festival (superba piesa Song of Sand II), ca unul dintre cele mai fascinante momente ale jazzului vieţii mele, despre mesajele secrete, nonverbale, cumva în zona revelaţiilor unde intuiesc fără să pot traduce în limbajul nostru uman mesajele, inserate într-un corp cu trăsături parcă apropiate de cunoscut şi parcă decupate dintr-o galerie a unor imagini familiare din care lipsesc câteva elemente. Din nou melancolie (teme din Decisions) evident teme care pier într-un crepuscul, de unde se iveşte/arată deodată o voce, la fel de încifrată ca şi cele din întregul tărâm Molvaer, pregnantă, perfect lizibilă ca sunet dar înveşmântată în stranietatea unui tărâm exotic, fuzionat discret, integrat în ritmurile albumului, ca de altfel fiecare piesă din această nouă cale care se încheie apoi criptic, în sunetele trompetei, care poate poartă cu siguranţă alt nume, ca instrument şi ca mesager (Leaps and Bounds). Aici.

        Sau în Hamada – în concert la Linz în 2011, cu un relief sonor compact şi atât de bine conturat, sau în Monocline revisited, un acelaşi început, sunetul învăluitor al trompetei, un gramaj discret de claviatură, prelucrări electronice ale mesajelor, imaginea mea reflectată în ecranul monitorului, o reluare „generală”, fond albastru îmbinat într-un contur  ce relevă un individ la o vârstă „inacceptabilă” sorbind o poţiune magică care l-a transpus între limitele conştientului. Şi percepţia unei lumi paralele din care răzbat, ating fin, şoapte evanescente şi ţipetele îndepărtate ale unor păsări ce lasă pe cer dâre vagi incandescente, ecouri (Trip de pe Solid Erther) amestecate răzbătând dintr-un tărâm spre care cu toţii, dintotdeauna pare că am tânjit iar acum, ascultând părem că suntem mai aproape decat oricând...  Iar uneori, cum spune melancolic vocalista în Spring sau în Er  Only These Things Count.

         Şi aşa şi este. Doar lucrurile astea contează acum. Un moment ca parte a revelaţiei în care încerc să mă cufund cât mai adânc. Să mă concentrez gândindu-mă că, (aşa cum am primit odată, de mult, un mesaj de la un „clarvăzător” care îmi scria că sunt o fiinţă „supracelestă”, un fel de „ales” cu un destin aparte,  sortit spre a duce experienţa vieţii până la exasperare, într-un haos straniu organizat, când în derivă când pe o linie subţire şi dreaptă care atunci când atinge un anume punct se întoarce brusc, se rupe, se fragmentează, se lipeşte de alte linii şi dispare într-un ghem rostogolit) pot să verific toate acestea închizând ochii. Încercând să pătrund, cum spuneam, într-un abis interior unde pare că licăreşte acea lumină fină, ca un şir de pulbere, un culoar secret pe unde partea necunoscută dar bănuită din mine se strecoară şi cheamă. Şi uneori, cu adevărat, oricât de multe interpretări s-ar putea încă da mesajelor primite, doar lucrurile astea mai contează. Ca şi în Sleep With Echoes. Fără traducere.