Mircea Eliade

Viaţa eremiţilor în Swarga Ashram
(fragment)

...Libertatea eremiţilor se întinde nu numai la generalităţile devoţionale, ci şi în orice conduită personală. Fiecare poate face ce vrea, se roagă când îi place şi respectă credinţele oricui. Nimeni nu manifestă acea atitudine definitivă a occidentalilor, că el singur a găsit adevăratul Dumnezeu şi oricine altul e un eretic. Nimeni nu încearcă să convertească (acea superstiţie semită a monoteismului intolerant şi prozelit). Discuţiile lor sunt asupra lui Brahman, Dumnezeul Unul, Imanent în întreaga creaţie şi totuşi transcendent ei pentru că e imuabil, necalificat şi indeductibil prin relaţii. Cărţile lor sfinte sunt: Bhagavad Gita, Upanishadele, Imitaţia lui Cristos, Brahma-Sutra, cu comentariul lui Shankara şi Yoga-Sutra a lui Patanjali. Dar ei nu citesc toată ziua, ci meditează, practică şi actualizează spiritualitatea revelată în acele cărţi. Mai tot timpul rămân închişi în kutiarele lor, rugându-se; dar rugăciunea nu e întotdeauna devotă, nu e religioasă în sensul creştin al termenului, ci mai degrabă un exerciţiu spiritual de purificare interioară şi atletică metafizică. Fireşte, nu toţi sunt filozofi, dar mai toţi gândesc cu mijloacele lor proprii. Câteodată gândirea lor e mediocră, monotonă şi pedestră, urmând tiparele Gitei sau ale literaturii populare religioase, exprimând până la saţietate acelaşi şi acelaşi motiv al identităţii funciare Atman-Brahman. Discuţiile cu asemenea saddhu sunt obositoare şi sterile, dar nimeni nu poate spune până la ce punct au realizat acel adevăr banal şi până la ce punct „dogma" lor rămâne simplă formulare de vacuităţi.

Ceea ce e surprinzător însă e indiscutabila lor sinceritate şi toleranţă fără margini pentru orice crez, de oriunde. Chiar cei mai mediocri saddhu sunt întotdeauna însetaţi să asculte despre Isus Cristos, Sf. Francisc, Kabir, Guru Nanak, şi oricare alt guru, cum numesc ei pe trimişi. De cum m-am stabilit în Ashram, ei au venit să mă întrebe asupra creştinităţii, şi le-au plăcut atât povestirile cu Fra Lorenzo (din „Floricelele" franciscane) şi câteva din legendele pioase medievale încât m-au rugat să le repet, în fiecare zi. Ei toţi socotesc pe Isus Cristos fiul lui Dumnezeu şi îl numesc „Lord Jesus", aşa cum au auzit pe misionari. Dar aceasta nu-i împiedică să considere pe Buddha, Krishna şi alţi profeţi, egali lui Isus. Ei nu pot accepta limite şi zone geografice în manifestarea divinităţii. Spiritul lor pantheist e patent chiar în cele mai simple afirmaţii metafizice. Dar roadele sunt emoţionante. Un bătrân saddhu, meşter neîntrecut în vorbirea sanskrită, în cea dintâi zi a întâlnirii noastre m-a îmbrăţişat şi a început să plângă, spunându-mi: „toţi suntem unul!" Ei sunt izbăviţi de acea curiozitate insuportabilă a europenilor asupra cultului, şi nimeni nu m-a întrebat până acum dacă sunt protestant, anglican, catolic sau ortodox. Odată am ispitit pe un swami întrebându-l dacă, pentru a cunoaşte pe Dumnezeu, e necesară iniţierea în hinduism. El s-a mirat mult de o asemenea întrebare şi mi-a spus că nicio convertire nu e necesară, iar dacă iubesc hinduismul pot accepta idealurile sale, şi nimic mai mult. A adăugat însă că dacă dragostea de hinduism e sinceră, aceasta probează numai un singur lucru: că în precedenta-mi existenţă am fost indian...

Ei spun: „toţi suntem Unul!" şi, ceea ce e important, pun necontenit în practică această afirmaţie. Se ajută unul pe altul, se despersonalizează în faţa prietenilor şi practică seva (serviciu). Un swami, aproape bătrân, e celebru prin conduita lui. Niciodată nu lucrează pentru sine, deşi lucrează ca un salahor, zi şi noapte. Spală kutiarelevecinilor, spală rufele pentru cei bolnavi, face ceai pentru oricine, aprinde lămpile, e mesagerul tuturor – şi e de o modestie şi de o umilinţă franciscană. Câteva zile după stabilirea mea în Ashram, a venit şi a răsădit o tufă îmbobocită în faţa ferestrii – ca să mă deştept dimineaţa cu bucuria acelor flori întâmpinându-mi ochii.

Odată am întovărăşit la Brahmapuri, câteva zile în junglă, în susul Gangelui, o Miss venită să viziteze Swarga-Ashram. Se aflau acolo multe peşteri, şi într-una din ele am întâlnit un saddhu din Malabar, căruia nu ştiai ce să-i admiri mai mult: învăţătura sau sfinţenia. Ne-am aşezat pe nisipul rece al peşterii şi deşi noi venisem să învăţăm ceva de la el, el a început să ne întrebe. Ne-a arătatConfesiunile lui Augustin şi a întrebat pe acea Miss dacă a citit Imitaţia lui Cristos. Aflând că nu, a sfătuit-o blând: „citeşte-o, Mamă, pentru că e una din cele mai mari cărţi ce s-au scris pe acest pământ"... Am roşit atunci, încă o dată, pentru înfumurarea şi păcatele albilor care au venit să convertească Asia.

Mircea Eliade, India – Biblioteca Maharajului – Şantier, Editura Humanitas, 2008, pp.122-124