Buena Vista social jazz

Prin anii 60-70 nu ştiam ce înseamnă jazz-ul. Eram un puşti nonconformist, rebel,

purtam părul lung, frecventam cluburile unde cântau trupele timişorene, cele câteva discoteci şi ascultam pop, blues şi progresiv. Apoi, prietenia cu alţi pasionaţi de muzică, mai cu dare de mână decât mine, m-a adus pe neaşteptate în ipostaza de disck-jokey, adică un fel de “cel care pune muzica” în cluburile de la sfârşit de săptămână. Am început cu câteva zeci de discuri din colecţia prietenului meu Sandu G., puse pe pickupurile clubului de la ultimul etaj al căminului de la Medicină, în fosta capelă a facultăţii.

Ascultând şi reascultând am trecut prin toate fazele de evoluţie de la Beatles la Pink Floyd, de la soul şi apoi blues, la experimentul Vanilla Fudge etc. etc.

Ascultam cu o sete de neastâmpărat orice post care emitea muzica vremii. Pe la ora 5 p.m. Radio Europa Liberă, iar târziu, noaptea, reluările emisiunii lui Cornel Chiriac şi apoi Radio Luxembourg. Cei apropiaţi şi la propriu şi la figurat erau însă “sârbii”, cu posturile de radio şi televiziune din Novisad, care transmiteau mai toate marile festivaluri, festivaluri care în acest fel, răzbăteau de dincolo de cortina de fier. Trăiam în plină perioadă Pop, cu toate astea, în trena anilor Flower–Power. Eram fericiţi să purtăm blugi, cămăşi cu flori, plete şi barbă, mândri să scăpăm de raidurile miliţiei care se războia grobian cu fetişurile noastre. Muzica era pigmentul, substanţa organică personificatoare

care făcea ca Timişoara să fie considerat cel mai de avangardă oraş al României (“vestul sălbatic al României”), aici trăia un public cosmopolit, aşezat la ferestrele ţării care dădeau spre Yugoslavia (pentru care timişorenii aveau un cult), spre Ungaria şi (prin reţeaua de rudenii ale etnicilor germani) spre Germania şi Austria, public care-şi purta cu o oarecare ostentaţie pretenţia de a fi altfel, într-o lume uniformizantă, docilă şi chinuită de exilul impus într-o nevroză a mediocrităţii. Muzica aducea cu sine o imagine ideală a occidentului, mirajul ţărilor libere spre care tânjea orice tânăr. Acel “dincolo de fereastră” devenise o obsesie, în temeiul căreia s-a petrecut un întreg exod al generaţiilor. “Fuga” în Vest era obiect de studiu îndelungat şi tenace care se plătea deseori cu viaţa.

Pentru că dincolo de gratiile ferestrei se zărea ca într-o feerie, lumea liberă iar dorinţa de a o cunoaşte direct şi de a face parte din ea era mai puternică decât şuieratul gloanţelor grănicerilor pe frontieră, mai puternică decât spectrul morţii prin înec la traversarea Dunării în înot, vara sau iarna, mai puternică decât perspectiva asfixierii în containerele de tren, sau, în cazurile mai puţin dramatice, bătaia cumplită aplicată de grăniceri şi securişti şi apoi anii de puşcărie printre hoţi şi criminali, cu stigmatul de frontierist, un paria în societatea “omului nou”.

Şi toată această epopee a visului de a trăi în libertate era învăluită în muzică şi noi străbăteam epoca învăluiţi în muzică, avându-i ca port drapel pe celebri damnaţi ai timpului de atunci: Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison şi urma întipărita a visului marilor festivaluri de la Woodstock şi Isle of Wight.

Trăiam cu sufletul alături de iubitorii de pretutindeni ai muzicii, într-o frăţie pe care, parcă, n-o vom mai regăsi însă nicicând...

Jazz-ul s-a insinuat încetul cu încetul, a pătruns nelămurit şi incitant, deschizându-se acaparator şi proteic într-o noapte când ascultam aproape aţipit radio Paris, unde am nimerit deodată peste un concert al unei trupei care nu făcea parte din zona familiară mie. Ţin minte că somnul mi s-a risipit cu totul şi am rămas pur şi simplu uluit de ceea ce distingeam pentru prima data într-un cu totul alt registru emoţional, sunetele prelungi ale suflătorilor şi bogăţia aranjamentului orchestral, subtilităţile şi energia stupefiantă al acestui fel de a face muzică. Era un concert de jazz. Luasem prima doză adevărată şi iată-mă dependent. Această dependenţa a fost accentuată de o criză generată de apariţia unei perioade comerciale care a proliferat cu mediocra şi superficiala muzică disco a unor trupe gen Middle of the Road şi Boney m., perioadă care m-a ajutat să înţeleg că faza mea de “animator” s-a încheiat fiindcă marea parte a celor care intrau în club nu veneau acolo pentru a asculta muzică ci pentru a dansa şi a se întâlni într-un mod cu totul simplu, firesc şi lipsit de idealismul construit pe criteriile mele de valoare. Am înţeles că fiecare din noi avea opţiunile sale şi că e momentul să las în urmă pupitrele de discotecă de la Casa Studenţilor, clubul “Lira” şi uneori clubul “T.” şi să cobor în sală pentru a trăi perioada ca simplu împătimit de muzică, care însă îşi respecta preferinţele, şi care, în funcţie de acestea, frecventa un club sau altul.

A urmat apoi experienţa Centralului (hotelul care avea la ultimul etaj un restaurant, singurul în care se cânta jazz), şi-aceasta a venit cu o nouă lume de prietenie şi iată-mă un obişnuit al localului (...o dată pe săptămână) venit să bea un pahar de vin şi să asculte trupa lui Banica Bratu. Fiindcă aici se cânta definitiv Jazz, cu o undă de condescendenţă pentru imatura mea generaţie rock...

Aici se găsea şi se putea păşi pe puntea care, suspendată, traversase anii de epocă comunistă dinspre perioada interbelică peste “anii de aur” ai Pop-ului spre Jazz-ul ambiental, rar şi cumva plafonat, comprimat în spaţiul său comercial de desfăşurare. Dar era totuşi jazz de bună calitate.

Aici am ascultat pentru întâia dată un alt Summertime decât a lui Janis Joplin, deşi nici de cel al angelic-damnatei soliste n-o să mă despart vreodată. Pentru că, dacă jazz-ul a ajuns să fie pentru mine un mod de a mă simţi într-un anume fel, ceea ce a făcut rock-ul progresiv, blues-ul şi piese din celelalte genuri muzicale care mi-au trezit vibraţii, nu se poate stinge şi nu se poate coborî la o ierarhie ridicolă, fiindcă fiecare dintre genuri reprezintă o culoare în curcubeul care se ridică peste viaţa mea atunci când am puterea să mă sustrag din cursa timpului şi să privesc spre interior.

Şi pentru mine, s-ar putea spune că “de la muzică vin toate”, dar nu numai de la muzică ci de la spaţiul atemporal pe care l-am descoperit şi care preţ de câteva momente mă lasă a-l pătrunde. Împreună cu substanţa imaterială a cuvântului, cu sunetul culorii, cu radiaţia formei, cu materialitatea alchimică a sunetului, acolo unde se adună fiecare scăpărare de lumină din noi, care este partea noastră de divinitate ce odată descoperită, are capacitatea tămăduitoare de a profila lumea altfel decât în ritualul ei tranzitoriu, impregnat de suferinţă şi iluzii. A profila lumea într-o stare a clipei extinsă spre necuprins, în care să poţi şopti în beatitudine că te bucuri că eşti viu şi că astfel poţi asculta şi că astfel ascultând eşti viu, trăieşti.