Sutra florii-soarelui

Am păşit pe marginea docului cu lăzi şi cutii de banane şi
m-am aşezat la umbra uriaşă a unei locomotive a firmei
Southern Pacific să privesc asfinţitul lăsându-se peste
bărcile de pe coline şi să plâng.
Jack Kerouac şedea lângă mine pe o bară de fier crăpată şi
ruginită, buni tovarăşi, frământaţi de aceleaşi gânduri
ale sufletului, mohorâţi, abătuţi şi cu privirile triste,
înconjuraţi de rădăcinile noduroase ale arborescentelor
maşinării.
Uleioasa apă a râului reflecta cerul roşu, soarele se afunda
peste ultimele vârfuri ale acoperişurilor din Frisco,
în râu nici un peşte, nici un sihastru în munţi, doar noi
doi pe malul râului privind cu ochi urduroşi şi mahmuri
ca nişte bătrâni vagabonzi, vicleni şi obosiţi.
Priveşte Floarea-soarelui, zise el, arătându-mi o umbră veştejită
şi cenuşie, mare cât un om, profilată pe cer, iţindu-se
uscată pe vârful unei vechi grămezi de rumeguş –
M-am repezit fermecat – era prima mea floare a soarelui,
amintiri despre Blake – viziunile mele – Harlemul şi
iadul râurilor din est, poduri zăngănind Joes Greasy Sandwiches,
landouri de copii morţi, pneuri negre şi uzate, părăsite,
uitate şi niciodată refolosite, poemul malului de râu,
prezervative şi oale, cuţite de oţel, nimic inoxidabil, doar
gunoiul umed şi obiecte din epoca primitivă ascuţite ca
lama briciului şi alunecând în trecut –
şi cenuşia Floare a soarelui balansându-se în asfinţit, fărâmicioasă
şi prăfuită, cu ochii înecaţi de funingine, smog-ul
şi fumul înecăcios al bătrânelor locomotive –
corola de petale încâlcite frântă şi pleoştită ca o cunună
zdrenţuită, pistilul cu seminţe căzute ca o prea timpurie
ştirbă gură în aerul pătruns de palidele raze întârziind
pe creştetul ei păros ca şi o pânză de păianjen de sârme
sfărâmicioase,
frunzele ieşind ca nişte braţe din tulpină, gesturi ale rădăcinilor
de rumeguş, bucăţi de tencuială căzute din ramurile negre,
o muscă moartă în urechea ei,
Nelegiuită şi bătrână ce eşti, ponosita mea floare a soarelui
o sufletul meu, şi totuşi ce mult te-am iubit !
Mizeria nu era a oamenilor ci a morţii şi a locomotivelor
umane,
întreg acest veşmânt de pulbere, acest văl de
tenebroasă piele de cale ferată, această mixtură de ceaţă
şi fum a obrazului, această pleoapă a negrei mizerii,
această mână mânjită de funingine, phallus sau protuberanţă
a artificialului mai rău decât atât – murdărie – industrial –
modern – întreagă această civilizaţie pătându-şi nebuna
coroană de aur –
şi gândurile astea despre moarte şi prăfuiţi ochi lipsiţi de
iubire şi aceste capete şi rădăcini uscate dedesubt, în
edificiul de nisip şi rumeguş, fişicuri de dolari în inflaţie
piele de maşinărie, stomacul şi intestinele automobilului
tuşitor şi plângăcios, goale şi răzleţe cutii de
conserve văicărindu-se cu limbile lor ruginite, ce altceva
încă aş mai putea să înşir, scrumul rece al vreunui „cocoş”
ţigară, puţe de roabe şi sânii lăptoşi ai automobilelor,
dosuri uzate şi răsfrânte de scaune şi sfinctere de dinozaur
- toate acestea
încâlcite în rădăcinile tale mumificate – şi tu în asfinţit stând
aici în faţa mea, întreaga ta glorie în însăţi forma ta !
O perfectă frumuseţe de floare a soarelui ! o splendidă, perfectă şi nostimă
existenţă de floare a soarelui ! o dulce şi firească privire
spre şoldul lunii pline, trezire vioaie şi excitată cuprinzând
în asfinţit aurita umbră şi auritul răsărit şi aurita
briză lunară !
Câte muşte au bâzâit în jurul tău, neştiindu-ţi murdăria, în timp
ce blestemai paradisul căii ferate şi sufletul tău de floare ?
Biată floare moartă ? când ai uitat că eşti o floare ? când privindu-ţi
pielea ai hotărât că eşti o bătrână murdară şi impotentă
locomotivă ? fantoma unei locomotive ? spectrul şi
umbra unei demente locomotive americane altădată plină de
putere ?
Floarea-soarelui, tu nu ai fost niciodată o locomotivă, tu ai fost
o floare a soarelui !
Iar tu, Locomotivă, tu eşti o locomotivă, nu uita ce-ţi spun !
Astfel am apucat scheletul tulpină a florii soarelui şi l-am
înfipt lângă mine ca pe un sceptru,
şi am rostit o predică pentru sufletul meu, al lui Jack şi al
oricărui care ar asculta-o,
- noi nu suntem pielea noastră de praf de cărbune, noi nu suntem
o înspăimântător de pustie şi prăfuită locomotivă fără de
imagine, fără de reprezentare, suntem cu toţii pe dinăuntru
splendide şi aurii flori ale soarelui, binecuvântaţi de
propria noastră sămânţă, de desăvârşite trupuri goale, de
perii aurii ce cresc în formele demente şi negre flori ale
soarelui profilate în crepuscul, pândite de ochii noştri
sub umbra fantomatică a unei locomotive demente, malul
râului în asfinţit, colinele din Frisco, goale lucitoare
cutii de conserve, şezândă viziune de seară.

Berkeley 1955