În depozitul de bagaje al Ogarului Cenuşiu

În străfundurile staţiei terminus a Ogarului cenuşiu
şezând buimac pe un cărucior de bagaje cu privirea spre cer
aşteptând să pornească Expresul de Los Angeles
Îngrijorat de eternitatea din bolta roşie a nopţii deasupra
acoperişului Oficiului Poştal în centrul oraşului,
privind fix prin ochelari mi-am dat seama înfiorat că aceste
gânduri nu erau însemnătate, nici sărăcia vieţilor
noastre, irascibili slujbaşi ai serviciului de bagaje,
nici milioane de rude smiorcăite înconjurând autobuzele
fluturând din mâini,
nici alte milioane de nenorociţi alergând dintr-un oraş în
altul ca să-i revadă pe cei dragi,
nici indianul mort de frică vorbind cu matahala de poliţist
lângă automatul de Coca-Cola,
nici bătrâna asta ramolită cu baston făcând ultima călătorie
a vieţii ei,
nici hamalul cinic cu şapcă roşie culegându-şi monedele de 25
de cenţi şi zâmbind peste cuferele sfărâmate,
nici eu privind împrejur la oribilul vis,
nici mustăciosul impiegat negru pe nume Spade, hotărând cu
miraculoasele-i lungi mâini soarta a mii de colete expres,
nici poponarul Sam şchiopătând prin subsol de la un cufăr de
plumb la altul,
nici Joe la ghişeu cu nervii sleiţi zâmbindu-le înfricoşat
clienţilor,
nici ultimul cat interior din pântecul cenuşiu-verzui al
balenei unde ţinem bagajele pe oribile rafturi,
sute de geamantane pline de tragedii balansându-se alene
şi aşteptând să fie deschise,
nici bagajele pierdute, nici mânerele rupte, tăbliţele de
identitate dispărute, sârme plesnite şi frânghii rupte,
întregi cufere vărsându-şi măruntaiele pe podeaua de
ciment,
nici sacii marinăreşti deşertaţi noaptea în ultimul depozit.



II.



Totuşi Spade îmi aminteşte de un înger, descărcând un autobuz,
îmbrăcat în salopeta albastră faţa tuciurie şapca oficială
de lucrător înger,
împingând cu burta o platformă uriaşă stivuită până sus cu
bagaje negre,
privind spre tavan când trece prin dreptul becului galben
al depozitului
şi ridicând mâna în care ţine o bâtă păstorească de metal.

III.


Şi era etajera, mi-am dat seama, şezând eu însumi pe vârful
ei după cum mi-e obiceiul la ora prânzului
să-mi odihnesc vlăguitele picioare,
Etajera era, mari poliţe de lemn şi stâlpi de susţinere,
grinzi îmbucându-se de la podea până-n tavan încărcate
de bagaje
- cufere de după război din metal alb japonez ornate ţipător
şi expediate spre Fort Bragg,
un pachet mexican în hârtie verde legat cu sfoară violetă
încredinţat spre Nogales,
sute de radiatoare pornite toate deodată spre Eureka,
coşuri de lenjerie din Hawaii,
suluri de afişe împrăştiate pe toată peninsula, nuci către
Sacramento,
un ochi omenesc pentru Napa,
o cutie de aluminiu cu sânge uman pentru Stokton
şi un pacheţel roşu cu dinţi pentru Calistoga –
era etajera şi cele văzute pe rafturi despuiate în lumina
becurilor în ultima noapte aici,
rafturile fuseseră create ca să ne agaţe lucrurile să ne
păstreze împreună temporar subterfugiu în spaţiu,
singura cale a domnului de a întări şubreda structură a
Timpului,
ca să oprească sacii noştri de a fi expediaţi aiurea pe
drumuri, să ne poarte bagajele dintr-un loc în altul
căutând un autobuz care să ne înapoieze acasă spre Eternitate
unde ne-a rămas inima şi primele lacrimi de despărţire.



IV.


O învălmăşeală de bagaje aşteptând lângă tejghea când autobuzul
transcontinental trage la peron.
Ceasul care înregistrează ora 12.15 a.m., 9 mai 1956, secundarul
gonind înainte, roşu
Pregătindu-mă să încarc ultimul meu autobuz. – Adio, Walnut Creek
Richmond Vallejo autostradă Portland Pacific
Iute-de-picior Argint-viu, Dumnezeu al efemerului.
Un ultim pachet stă stingher la miez de noapte ivindu-se
de pe raftul Amiralităţii de la înălţimea luminii
fluorescente, prăfoase.
Salariul pe care ni-l plătesc e prea mic să trăim. Tragedia
redusă la cifre.
Asta primesc bieţii păstori. Am ajuns comunist.


Adio ţie Ogar Cenuşiu unde-am pătimit atât,
mi-am rănit genunchiul mi-am jupuit mâna şi mi-am dezvoltat
pectoralii mari cât un vagin.

9 mai 1956